vârf

[nicolae vaduva]

condus de muze,

c-un ucaz,

între  urale și-aclamații,

o iau încet, spre caucaz,

pe vârf să-mi etalez  ficații…

 

bate un vânt de-ncurcă lume

și vulturi se rotesc în nori,

eu în asalt,

cu trupu-n spume,

ca don quijote către mori,

 

preocupat s-ating înaltul,

să  fiu titanul  prometeu,

mă-ncurajez

cum că ficatul

se va regenera mereu;

 

deci nu va fi vreo jale mare,

nu  voi muri

dezasamblat,

va fi precum un meci în care,

finalul este aranjat…

 

cum să vă spun

și să nu mint,

că vârful nu-i un fel de mecă

sau un mistreț cu colți de-argint  

ce mă ucide-ntr-o potecă?...

 

e vârfu-acela ce se-nalță,

prin caucaz sau pirinei,

spre care-o poftă

se încalță

și merge cu pantofii mei.

[Chris]

frumos, ultima strofa mi-a placut in mod deosebit

[Sofia Sincă]

Râvnind spre înalturi, desăvârșirea în viața reală. Însă de cele mai multe ori rămâne doar un vis.

Metafore măiestrit aranjate ne conduc unduioase spre arta visării.

Deosebit de frumos!

Sofi