Uneori simt ochii copacilor

[Mihai Katin]

 

 

Uneori simt ochii copacilor

Cum se uită lung în urma ta

Şi clipesc uimiţi

Când le răvăşeşti verdele cu un surâs

Uneori simetria străzii

Este rama de argint fumuriu

Prin care se ridică toţi paşii în stoluri vibrând

De nelinişte şi foame

Foamea de secunde,

De minute în care

Cineva aruncă de sub nori cu firimituri de fericire

Şi cine nu ar vrea să fie o clipă porumbelul

Ori vrabia ciugulind din nesperatul dar

Al unui înger ce se joacă de-a destinul

Şi ne împarte speranţe...

Dar noi nu ştim ce înseamnă a spera,

A crede, a dori

Noi doar urmăm scările,

Coridoarele,

Labirintul ne este

Locul preferat în care adorăm frica,

Idolatrizăm oglinzile stresului

Până când aflăm

Gustul de vanilie al tăcerii...

Şi atunci femeia din tine coboară odată cu luna,

Iar nopţile se albesc precum lotuşii

În care uneori tu şi eu

Rememoram serile

Când Gauthama Budha

Ne invită să savurăm

Sublima cafea de Himalaya.

 

 

 

[Chris]

foarte frumos...

[Dinca Valerian]

Am citit cu placere

[Mihaela Popa]

"Şi cine nu ar vrea să fie o clipă porumbelul

Ori vrabia ciugulind din nesperatul dar

Al unui înger ce se joacă de-a destinul"

chiar așa, cine nu ar vrea?

frumos!

[Manuela Munteanu]

Nefirescul în firesc dă un farmec aparte poeziei dumneavoastră. Chiar dacă Gauthama Budha nu a băut niciodată cafea, iar cafeaua nu crește în Himalaya, cu siguranță lumea pură dezvăluită nouă surprinde.

[Stanescu Valentin]

 

’’Uneori simt ochii copacilor

Cum se uită lung în urma ta

Şi clipesc uimiţi

Când le răvăşeşti verdele cu un surâs...’’

 

copacii plâng  când nu-i privim

şi roua le spală în tăcere lacrimile

scoarţa lor aşteaptă atingerea mâinilor noastre

trupurile lor verticale vor îmbrăţişarea noastră....

 

nu am văzut decât rareori oameni

îmbrăţişând fiinţele de lângă noi

şi în fiecare zi încerc

să compensez uitarea semenilor mei...

[Monica Pester]

O uriașă metaforă izvodita prin ochii copacilor.Minunat  !