Umbra

[Corneliu Neagu]

De ce te mai întorci acasă, tată? –

doar știi prea bine, casa-i dărâmată,

în locul ei găsești o alta casă,

solidă-n ziduri, mult mai arătoasă,

dar nu este la fel de primitoare

precum căsuța noastră cu pridvoare.

.

Iar eu, când vin acolo câteodată,

parcă-s străin la mine-n curte, tată.

Doar mărul ce mai dăinuie la poartă

mă mai întreabă seara despre soartă.

Nici el nu cred că se mai simte bine,

stă aplecat, iar fructele-s puține...

Cu trunchiul său, cândva atât de falnic,

zidit între betoane pare jalnic.

Nici ploaia nu-i mai udă rădăcina

de când betonul a umplut grădina.

.

Eu știu că mai apari prin curte, tată,

să reclădești căsuța dărâmată –

cobori din Constelația Licornul

doar noaptea când ne frânge somnul

și către zori, pe când cocoșii cântă,

te-ntorci în cer, cu aripa mai frântă.

Iar eu trezit, în plină dimineață,

văd umbra ta cum se topește-n ceață,

și lacrimi grele ochii mi-i inundă  

când mira soarelui apare tremurândă.

 

 

[Vasilisia Lazăr]

doar noaptea când ne frânge somnul 

când mira soarelui apare tremurândă.

(aceste versuri rup puțin ritmul)

Din anumite motive, de cele mai multe ori obiective, suntem nevoiți să părăsim locurile natale cu tot ce ne-a luminat copilăria, adolescența și, poate, tinerețea, dar, cu timpul, oricât de bine ne-ar fi acolo unde ne-a împins destinul, dorul de „acasă” continuă să ne bântuie. Nostalgiile ne raşchetează mereu sufletul zdrenţuit de amintiri. Și ce poate fi mai dureros decât faptul de a nu mai regăsi ceea ce am lăsat acolo odată? Copleșitor!

[bolache alexandru]

Uneori părinții se duc sa se odihnească... Atunci ei devin umbre care ne veghează. Devin umbre pe care le vedem prin ceață. Și cât ne doare, cât ne-am dori sa fie iar langa noi cu glasul lor dojenitor cu ajutorul lor pe care nimeni și nimic nu îl poate înlocui...

[Corneliu Neagu]

Mulțumiri alese și gând bun, stimate prieten și coleg de condei Gabriel Cristea, pentru frumosul mesaj lăsat aici! Onorat!

[gabriel cristea]

De câte ori pășim acele praguri, aproape ireale, ne-ntâmpină  părinții ce-au plecat un timp la Dumnezeu, ca  niște spectre fulgurante... Respect!