Tristele statui în bronz se zbat...

[gabriel cristea]

În citadelă, primăvara s-a retras în case;
Rotește frica pe inflorescențe reci;
Aleile pustii - ecouri nisipoase -
și-aștern, tușind, maree vii de porumbei.
Pe naltul cer își trec timpul cocorii
- castele nălucind pe arcul înserat;
Bipezii s-au ascuns din nou în hrube,
iar tristele statui în bronz se zbat...

[gabriel cristea]

Mersi, Chris, pentru apreciere!

[gabriel cristea]

Mihaela, eu am norocul să stau la curte și  obiceiul să mai fug pe câmpii - departe de lumea dezlănțuită! :))

[Chris]

trist si frumos!

[Mihaela Suciu]

Azi, cu ochii după cocorii trimişi din Tulcea, îmi petrec timpul pe balconul însorit. Ce pot să mai fac? A, cred c-o să-mi trag... un bronz solar. :))

[gabriel cristea]

Mulțumesc, doamnă Sofia Sincă! Pare o primăvară ce se zbate asemenea statuilor de bronz, să-și arate frumusețea ascunsă.

[gabriel cristea]

Mulțumesc, Valeria, ai dreptate! Pare un clopot spart. :)

[gabriel cristea]

Mulțumesc și eu, Mihaela! 

[Sofia Sincă]

Trista primăvară pe care ne-a oferit-o momentul contemporan.

Felicitări! Tu știi să cuprinzi și bucuria primăverii, dar, uite și tristețea ei. Cum poate fi o primăvară tristă? Uite așa, ca acum, când nu avem voie să ne bucurăm de ea.

E bine să cuprindem în scrieri aceste momente, pentru a nu fi uitate. Bine ar fi să nu se mai întâlnească nimeni cu ele, dar...

Am citit și am apreciat mult,

Sofi

[Valeria Merca]

Metafora din titlu,  ca  și întreaga poezie - încântătoare.

O mică rupere de ritm, care se poate remedia, în versul: ca stele albe la vreme de-nserat;

[Mihaela Suciu]

Trist pe alei, dar e bine că avem primăvara în casă. Ce plăcut mă surprinzi cu versurile... mulțumesc!