Solstitiu cu miros de tei

[Stanescu Valentin]

 

Iată ziua binecuvântată: Solstiţiul cu miros de tei !

Primesc secunda ce mă-ncarcă cu un şuvoi de bucurie.

Zâmbeşte roua prinsă-n iarbă şi-mprăştie în jur scântei,

când soarele se oglindeşte în mii de sfere-n armonie...

 

Mă plimb cu gândul solitar, punând hotar în jur, să zbor,

în lizieră sunt iubit de iarbă, frunze, păsări zeci,

din tălpi coboară-ncet în lut prin rădăcinile de dor

tăcerea timpului trecut bătătorind poteci, poteci,

 

iar braţele mi se deschid să mângâi timpul cel prezent,

să-i simt tăria-nalt vibrând, să-l ţin în loc în lung amurg, 

să mă încarc de sensuri noi.  Străluminându-mă-n moment

 

solstiţiul cu miros de tei îmi dă cuvântului culoare.

De dincolo de amintiri pe pânza cerului se scurg

gânduri din pruncul ce am fost, ce-mi spun că Sufletul nu moare. 

[Sofia Sincă]

Susțin comentariile de mai jos.

Păcat că nu e și corectă poezia. Ritmul suferă mult, dar nici rima nu e corectă.

Sofi

[Valeria Merca]

De studiat prozodia, zic și eu! :) În prima strofă nu știi ce ritm s-a dorit.  Feriți-vă de formularea: secunda ce mă-ncarcă cu un şuvoi. Prea multe gerunzii în strofele 2 și 3.

Da, potențial există!

[Vasilisia Lazăr]

Trebuie să mai studiați prozodia. Aveți potențial, așa că, BAFTĂ!