Reverie albastră

[gina zaharia]

cântă-mi ramură de suflet

repetă-mi colindul din seara

în care tremurau stelele

privindu-ne

n-am reţinut versul de roșu intens

devenise prea repede torţă

şi a dispărut

poate pentru că a înflorit deodată

în culori tainice

 

cântă-mi albastru singuratic

ştiu că te strigă marea

dar fixează o altă distanţă

pentru întâlnirea secretă

din culorile tale se vor naşte viori şi poeme

cât pentru freamătul multor valuri

ce şi-au pierdut surâsul

în troienele timpului

 

sculptează-mi inima în flori de timp

apoi dă-i drumul să zboare cu noi

pretutindeni

să se-nalţe ziduri

pe care să le înţeleagă toţi trecătorii

care știu îmbrățișa valsul

pe scări enigmatice

[gina zaharia]

Prin singura iarnă în care sunt fulg amărui

 

Era singurul drum de care nu mă temeam,

trecea pe umărul tău, iarnă,

îmi încleștase gândul

în povești argintii

și împacheta sonete cu glas tremurat

din zori în alți zori.

 

Înotam în troiene de emoții,

pe acolo trecuse iubirea

în veșminte de mine,

ai cântărit-o pe ramuri, atârna mai greu

cu o pală de dor

și ai furat o strângere de mână.

 

Rămâi la masa mea, i-ai zis,

nu știa unde cinezi de obicei

dar strângea bănuți de zăpadă să acopere golul

de după plecări

și arunca privighetori peste fruntea pădurilor

rănite în cântece de gheață.

 

Nu mă aștepta astăzi, te rog, 

să-ți fie mereu foame, să nu contenești a te învinovăți

că nu poți duce până la capăt

potecile albastre

cu un singur sens,

eu așez copacii în rând cu paginile albe

apoi le întind o cursă

prin singura iarnă în care sunt fulg

amărui…

[mihai catruna]

[gina zaharia]

Mi-e iarnă

 

Şi iată, mi-e iarnă  devreme și strig
Că numele-mi este statuie de frig
Că hrana-i cernită în gust de ninsoare
Şi lungă mi-i trena cu iz de-aşteptare.

Şi iată, mi-e sete şi-mi vine să cer
Un gram de iubire din lacrimi de ger,
Să trec prin ruine, să pot să măsor
Hotarele-ntinse pe taler de dor.

Şi iată, mi-e seară şi ştiu că-i târziu
Să caut cerneala cu care să-ţi scriu,
E-nchisă în templul deja sfărâmat
Pe vremea când visul mi-era împărat.

Adorm pe surâsul trecutelor verbe,
Cuvântul se-ncruntă şi tinde să-ntrebe
De ce-am rupt lumina în care legase
Clepsidra-mpletită în gând de mătase?!

Nu ştiu a-i raspunde dar simt că mi-i iarnă,
Fulgi de tăcere încep să se-aştearnă
Curând pe-amândoi - un fel de paradă
Cu suflet de aur și glas de zăpadă.

 

[gina zaharia]

se cern file de zăpadă pe miresmea înrămată

în albastru din clepsidra cu lumina însetată...

Sofy, pașii tăi sunt perle pe zăpadă...

Mulțumiri, cu drag!

[Sofia Sincă]

Emoţie de iarnă constituită din penel şi cuvânt!

Stările pictorului sunt definite de versurile poetei. Feerie în alb.

Admiraţie, deosebită, Sofy!

[mihai catruna]

[gina zaharia]

Și mă ții mai alb de mână

 

Cu petale de lumină peste mine ninge-ntruna,
Tu mă-mbrăţişezi cu sete şi ce caldă-ţi este mâna!
Şi-mi tot spui povestea iernii prinsă într-o colivie,
Eu ascult cum şoapta serii o comoară vrea să fie.

Îmi iei sufletul în palmă şi-l stropeşti cu vis de zeu,
Ninge parcă prea cuminte întreg adevărul meu,
Rugile îşi pun coroana peste fruntea mângâiată,
Iarna asta-i mai adâncă, mai albă ca niciodată!

Lasă cerul să ne cânte, flori de ger să zburde iar,
E atâta sărbătoare agăţată-n calendar!
Să asculte învelişul de argint pierdut în ramuri,
A ta inimă mă simte vis prin ale clipei geamuri.

Se aşază răsăritul pe pădurile desculţe,
Troieneşte-n valuri simple dorind parcă să m-anunţe
Că acolo, într-o vrajă sfântă, dulce şi stăpână,
Tu mă-mbrăţişezi cu sete şi mă ţii mai alb de mână…

 

Toată prețuirea, Mihai! La mulți ani, artistule, fericire și iubire îți doresc, pe orice anotimp!

[gina zaharia]

Lisia, Elena, Luminița, toată dragostea mea pentru voi!

[LUMINITA SCOTNOTIS]

 frumos!

[Vasilisia Lazăr]

E ireal de frumos în iarna ta, Mihai! O iarnă de vis! Toată admirația,