Remember Ion Lazăr da Coza

[Vasilisia Lazăr]

Astăzi, 15 februarie 2021, se împlinește un an de la moartea fondatorului acestui site, scriitorul Ion Lazăr da Coza. Pentru neuitare, să ne amintim câteva dintre poeziile acestuia, cu toate că el a fost prin excelență prozator. Dumnezeu să te odihnească în pace, Ioane, că mult gol ai lăsat în inimile celor care te-au cunoscut și mult hău în literatura noastră și așa destul de urgisită! 

Amforă

 

Trupul meu e o amforă

Încă nearsă

Şi preamăresc somnul când

– Doamne, ce bine e – mă fac moină

Fără relief, fără

Nici o dorinţă de certitudine

Că exist.

Nostalgia mă mai încearcă atunci

Când visez

Căci visele-mi sunt grele ca nişte munţi

Pe care trebuie

Să-i duc în spate

Eu – o amforă

Încă nearsă...

.

.

.

Braţele mele...

 

Braţele mele nu se iubesc –

stau întinse şi nemişcate

ca la sperietorile de ciori.

Par umplute, brownian, cu antifotoni pulsatili,

vechi de-o eternitate, două... Cum să te îmbrăţişez?

Braţele mele nu se iubesc –

au aceeaşi polaritate şi-atunci

cum să mă îmbrăţişez?

Braţele mele nu arată nordul şi sudul, ori

zenitul şi iadul...

Braţele mele-s

emisferă a Universului fractal –

omega spre acel alfa nedefinit.

Sunt marginea de jos a alfabetului.

În spatele lor

e o antilume

clădită din antimaterie,

din antisperanţă...

Braţele mele nu se iubesc,

sau poate că,

tu fiind totul,

te ţin deja îmbrăţişată.

.

.

.

Dialog

 

– Eşti veşnic?

– Răspunsul e un paradox

Însoţeşte-mă

În goana mea

Putem să mai schimbăm

O vorbă!

        (Mi-a răspuns timpul)

– Nu, mulţumesc.

Sunt sedentar.

Însă

Dă-mi şi mie o creangă!

 

Dar s-a depărtat atât de repede

Încât – cred –

Nici nu mi-a auzit rugămintea

Până la sfârşit

Altfel mi-ar fi lăsat şi mie

O nervură a unei frunze

Măcar.

.

.

.

Dii, viaţă, diii

 

încerc să mă-mpac cu tine

viaţă

poate aşa voi scăpa de stigmatul

primit la naştere

de mare damnat

gata oricând să fie trimis

spre Auschwitz...

o să mă aburc pe spatele tău

ca pe un măgar fără şa dârlogi samar

picioarele-mi prea lungi

n-au decât să se târâie prin ţărână şi spini

n-ai decât să mă trânteşti

– ca orice măgar veritabil –

unde mi-e lumea mai dragă

şi când ţi-o fi greu

te-oi duce pe grumaz

că pot viaţă

pot

de n-o să pot

lângă un izvor cu apă rece

vechi căutători de aur

ce ţin secret câte pepite-au adunat

să nu-şi dea la vreo cotitură cu târnăcopu-n cap

vom adăsta îndelung

îndelung

ori tăcuţi

(bieţi beduini alungaţi de-ai lor din trib pentru

cine ştie ce nelegiuire măruntă)

înnopta-vom într-o oază uscată

ocolită de contrabandiştii de mătăsuri

de fecioare şi

rubine

iar ca măgaru’-n fum de-o să dispari

– iartă-mi comparaţia dar cam ăsta ţi-e obiceiul –

n-o fi cu supărare

pe când

dacă ne-om reîntâlni

din prima o să-mi recunosc vina

de a te iubi mai mult decât meriţi

 

dii viaţă diii

târăşte-mi picioarele prin ţărână şi spini

.

.

.

Poem

 

Noaptea ne ascunde chipul

ce contează cine eşti,

ce contează cine sunt,

timpul curge ca nisipul...

 

Chiar de-ai fi o lună nouă,

chiar de-aş fi negru pământ,

eşti femeie,-ţi sunt pereche,

rupem clipa pe din două...

 

Ne ascunde noaptea chipul,

suntem doi, ce mai contează

cine sunt, tu cine eşti:

În clepsidră-i doar nisipul...

.

.

.

Înfrângeri

 

Înnobilat mi-e blazonul

ce-l las în paragină!

 

Acceptate sau nu,

din ceţuri în disipare,

ştiute-s doar de tristeţi

cicatricele de pe trupu-mi.

 

Genunchiul julit,

palmele rănite,

găvanul din tâmpla dreaptă,

obrazul desfigurat

– hrană pentru viermi ori cenuşă –,

de care tu râzi,

sunt dovezi c-am avut înfrângeri –

monede cu care mi-am plătit victoriile!

.

.

.

Dimineţi

 

ies dimineaţa din oglindă freş

mărşăluiesc

mărşăluiesc

bă

vezi că ăsta-i Sens

giratoriu

ne încurci

strigă preocupat cineva forţos

îmi bag capul între umeri

şi-o iau chitic

pe o stradă laterală

cu Sens unic

paf

după nişte sute de paşi vitruvieni – Drum

închis

bine că nu mă vede nimeni

cum voios dau

cu marşarierul per pedes până la prima

sau a doua intersecţie sfumato

(dacă am sta pe loc

am mai greşi calea?)

la numai câţiva metri – Drum în lucru

abandonat

voiniceşte

înaintez şi ajung

– s-a făcut deja târziu –

pe un teren viran

castroane

bidoane

chiuvete

regrete

moloz roz

mătase

cartuşe trase...

 

dimineaţă

agit sprayul cu spumă revigorantă

pentru un nou bărbierit

.

.

.

Suntem o fântână

 

Oh, suntem o fântână cu cumpănă.

Şi ce nedreptate s-a produs şi când

Nu ştiu.

 

Prin apa ce-o adun în mine

– Atât de tăcut –

În întuneric privesc.

Din când în când cobori cu ciutura

Dorul să mi-l furi

Şi nu te-nduri

Tu liniştea să-mi laşi să crească,

Să văd şi eu apus şi răsărit de soare.

.

.

.

Rutina ruginii

 

şi azi

ca şi mâine

ca ieri

tic-tacul ceasului de perete e acelaşi

acelaşi e peretele aceleiaşi case

imperturbabil renasc în fiecare dimineaţă

din repetabila zgură a nopţilor-indigo

zilnic mă împac cu mine

întrucât zilnic mă urăsc de moarte

moartea

fiindcă-mi plăteşte săptămânal chirie

mă calcă (să simt că trăiesc) apăsat pe degete

încât dac-aş ţine mâinile pe clape de orgă barocă

aş interpreta dumnezeieşte

toate recviemurile lui Bach

sau poate că ar fi una şi aceeaşi partitură

căci la ce ureche muzicală am

n-aş face diferenţa

cum nu fac deosebirea între tic-tacul de ieri

şi cel de azi al ceasului de perete

deşi ştiu (dar oare de ce nu accept?) că rugina

îi macină sistematic

mecanismul

.

.

.

Iluzie

 

când în locul meu vor pune

pe altcineva

mi-or găsi întreagă tigva printre

bolovani

(ţintirimul e într-un colţ de prund voinic)

şi poate vreun hamlet

mi-o lua tărtăcuţa în mână

şi-o spune zâmbind:

–  o biet poet

nici măcar măscărici

nu ai putut să fii! 

.

.

.

Sfinţi din calendare

 

ne mor părinţii

şi-abia atunci simţim

mai aproape moartea noastră

şi-abia atunci înţelegem, gângavi,

de ce gârbovi umerii le erau

şi dintr-odată devenim

în ochii urmaşilor

atlaşi de mucava

precum părinţii erau în ochii noştri...

 

ne mor părinţii...

 

târziu... prea târziu îi punem printre sfinţi

în calendare

.

.

.

Poetul

 

„În bulgărul de marmură

Sălăşluieşte statuia precum

Într-o scoică mărgăritarul”

spunea un sculptor.

Iar tu, poet –

O coală albă şi o pană

Şi-un colţ de linişte...

Şi-atât.

 

Nu te mira

Că timpul trece

Şi n-ai să aureşti hârtia

Cu albastru nici unui cuvânt.

.

.

.

Duminicală

 

Sunt mort, iubito... sau

poate sunt doar trist.

Hai, fă-mi hatârul şi îngână

un cântec lung – 

un bocet...

 

Imponderabil

oscilez

între mine şi tine

ca un corb spânzurat deasupra curţii

ce sperie, prin moartea sa,

alţi corbi.

...Hai, îngână, iubito, un cântec lung – 

un bocet…

Între moarte şi tristeţe

nu-i nici o diferenţă.

Ascunde-ţi decolteul. Astăzi

bat clopote.

E duminică?

Bat pentru mine?

 

...Sunt trist, iubito, sau

poate că sunt mort.

.

.

.

Peisaj de toamnă

              lui George Bacovia 

 

Mesteceni albi

Cu ramuri negre

În zare par s-aţină norii

Ca nu cumva

Să umple câmpul

De scame albe,

Derizorii...

Mesteceni albi

Cu ramuri negre

Sub orizont pe nori îi mână

Ca nu cumva

Să troienească

Salcâmii-nalţi

De la fântână –

Popas de corbi

Şi de iluzii...

Mesteceni albi

Cu ramuri negre...

.

.

.

Bucurie

 

vin

Învăţătorule

vin la nunta din Cana

vin vin să faci

din apă

de-or rămânea

din nou nuntaşii fără vin

 

de-oi cădea sub masă

tot Te voi recunoaşte

drept Uns –

nu-s dintre cei

ce

doar la picioarele-Ţi

pironite

Ţi se-nchină

 

vin

vin în Cana Galileii ca mire

să-mi blagosloveşti mireasa

şi de-or seca vasele

vin să faci

din lacrimile ei

vin

.

.

.

Rondelul ploilor ce vin

 

Măsoară-mi ploile ce vin

În pragul toamnelor uscate

C-o dumitriţă şi un spin

Din bruma vechilor regate.

 

Tot bântuit de carstic splin,

Înfăşurată-n vii păcate,

Măsoară-mi ploile ce vin

În pragul toamnelor uscate

 

Şi de-o să fie clipa chin

Iar zboruri fi-vor cenzurate

Să faci un pas, pe jumătate,

La umbra frunzei de pelin

 

Măsoară-mi ploile ce vin.

.

.

.

Epitaf

 

Când, mirosind a lumânare stinsă,

Din cel ce-am fost nimica nu mai sunt,

Aş vrea să nu mă risipiţi în zare –

Lăsaţi-mă la locu-mi pe pământ,

 

Să pot s-ajung un bulgăre de lut

Şi-apoi pe-o roată de olar, un vas,

Şi tot ce n-am putut să fiu cândva

Să redevin din ce am mai rămas.

.

.

.

Frig

 

a dat peste mine

frigul de taiga.

– oricum, nu credeam că am atât de mult de trăit! –

miroase corola topită de ger, iubito,

şi renaşte-mă!

prea sfioasă, mama n-a cerut nimic de la ursite;

nici bănuţi de argint nu cred c-a avut

să le răsplătească deranjul.

renaşte-mă!

ia din zestrea ta trei arginţi

şi răscumpără-mă,

apoi vinde-mă chiar taigalei!

.

.

.

Doinită

 

am trimis poezia

ca pe un glonţ rectiliniu cu azimutul

bine stabilit

nu mă aşteptaţi, nu ştiu dacă o să ajung

nu ştiţi dacă o să ajungă...

o să mă aşez puţin la umbra

arinilor cu frunza

cerată şi amară

din care mănâncă lăcrimând

ciute

să-şi facă laptele

pelin

când trebuie să înţarce puii

 

nu mă aşteptaţi, nu ştiţi dacă o să ajung

nu ştiu dacă o să ajungă

multe-s cărările...

de vă va fi dor

sau prin codrii de-apus

boncăluit stingher de cerb

s-ar auzi

opriţi-vă o clipă

şi striviţi între degete

frunza de arin

poposită pe umărul vostru

[gina zaharia]

Un an de când dragul nostru Ion Lazăr da Coza  a atins cerul pe o scara de lumină - drumul spre cenaclul îngerilor poeți. Ne-a dăruit, în schimb, opera sa nemuritoare: bogată, profundă, exemplară! Cu siguranță că, din când în când, vine printre noi pentru a-și lăsa autograful pe sufletele celor care i-au admirat și respectat scrierile, optimismul, altruismul, dar și picturile realizate cu măiestrie.

Dumnezeu să-ți răsplătească valoarea ta, prietene! Vom păstra cu sfințenie toate amintirile pe care ni le-ai lăsat. Iar tu, Lisia, meriți tot respectul nostru, pentru modul în care îi promovezi talentul. 

[Nădejde Angelina]

Poetul n-a murit, ci a plecat să adune metafore dincolo de lumea aceasta  pieritoare. 

Dumnezeu să-l odihnească în pace!

Mulțumim, Vasilisia!

[Sofia Sincă]

Încercăm să umplem golul lăsat de Ion, acum un an, prin stingerea lui din viață. E greu, e foarte greu, însă gândurile noastre sunt alături de el, amintirile la fel, ca și învățămintele, legile pe care le-a lăsat moștenire, în acest site. Am mai spus: de câte ori scriu un comentariu, mă gândesc acum, ca și atunci când era cu noi: ce ar spune Ion? Dacă ideea mea ar coincide cumva cu a lui sau dacă ar fi valabilă. Cel mai greu îmi este să găsesc cuvinte potrivite, să conștientizez că această fiinţă, atât de dragă, a plecat pentru totdeauna. Pentru mine, pentru consolarea sufletului meu mai există, undeva... pe aici... deasupra noastră.

Apoi, cu resemnare, recunosc pentru câteva clipe că Ion nu mai este și abia atunci îmi amintesc, cu durere în suflet că suntem nişte bieţi muritori.

Însă au rămas opere lui, o gamă diversificată de volume: proză, poezie, eseuri - scrise în manieră modernă sau postmodernă întotdeauna la superlativ. Cu accente pe trăiri și pe caracterul personajelor, cu figuri de stil presărate din abundență,  folosind limbajul adecvat cu acțiunea, cu documentare în timp îndelungat. Cu investigarea până la convingere a propriilor sale idealuri sufleteşti. Deschis la dialog, la alte păreri, supunându-se atunci când credea că e corect.

De aceea încercăm să umplem golul lăsat de el, construind mai departe în acest site gândul și dorințele lui. De aceea am lansat acest concurs cu numele său, în cinstea sa, pentru comemorarea sa.

Dumnezeu să-i dea odihna cea veşnică, iar nouă să ne dea tăria să trecem prin această pierdere, alături de soția sa, Vasilisia Lazăr, care ne mai mângâie sufletul cu alăturarea sa și cu importanța amintirii celui ce a fost Ion Lazăr da Coza.

[gabriel cristea]

Poetul trăiește prin versurile sale, precum ,,un bulgăre de lut  ce-a devenit un vas pe roata de olar''! Un strop de nemurire, Ioane!

[Mariana Suciu]

Dumnezeu să îl odihnească...

[Dorina Cracană]

Doar lacrimi...