Toate par a-mi fi-mpotrivă
Când mă doare crucea-n piept
Mă transform într-o ogivă
De tristețe și regret
Timp ce-ntr-una se adună
Număr bilele-n abac
Clopote grave răsună
Mai măsoară câte-un veac
Stau în poarta vieților
Și scrutez cu ochii-n zare
Pe scoarța copacilor
Încropesc povești binare
Adun apele din munte
Și le transform în cascade
Iar din stâncile abrupte
Las vânturile în tornade
Iau tristețea și-o arunc
Peste alt capăt de lume
Plec și caut în adânc
Să-i pun regăsirii nume
Adaugă un comentariu
incursiune a sinelui
mi-a placut in mod deosebit ultima strofa
citit cu placere,
Sunt incantata și onorata de aprecierile d-voastră d-le Stănescu. Va mulțumesc !
Felicitări pentru aducerea aici acum a acestor gânduri care există în orice fiinţă ce simte trecerea şi rătăcirea de sensul vieţii avut în primele clipe de lumină pământeană!
’’Clopote grave răsună mai măsoară câte-un veac’’
fiecare sieşi este cel ce face şi desface
totul este-n mintea noastră şi orice chin are un leac
dar ne pierdem uşor calea şi nu ştim a o reface…
Greu e drumul regăsirii timpul curge împotrivă
niciun azi şi niciun mâine nu ne spulberă durerea
lacrimile vor s-adune gândurile în derivă
să ne limpezească sensul şi să evităm căderea…
© 2023 Created by Ion Lazăr da Coza.
Oferit de
Embleme | Raportare eroare | Termeni de utilizare a serviciilor
Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al ÎNSEMNE CULTURALE !
Alătură-te reţelei ÎNSEMNE CULTURALE