Prin viață iluștri nomazi

[Corneliu Neagu]

Trec anii prin viață și viața prin ani,

le simt înlăuntru dansând împreună

pe vatra de lavă din mitici vulcani,

când timpul iertării începe să-apună.

Mă-așez pe un brâu de tăcere uitat

în vagi amintiri refuzând mai vină

la uși redeschise cu vechiul păcat

adus către seară de-o mână străină.

 

Și caut răspunsuri prin anii pierduți

în reci neuitări ce mă țin încă-aproape

de umbrele celor de-a valma trecuți      

cu luntrea pe țărmuri lipsite de ape.

Prieteni cândva, sau dușmani de temut?

Ce cruntă-i această firească-ntrebare! –

se surpă cu zgomot pe cugetu-mi mut

credințele mele, călcate-n picioare!...

 

Aud, când privesc detașat spre trecut,

chemări din neant, retrezite la viață,

cu vagi amăgiri dintr-un zvon neștiut

venind peste vântul ce-mi bate din față.

Pe toate le-ascult, când vin deodată,

cu voci retușate în zeci de jargoane,

pe-o scară de timp, de-a latul gradată,

cu semne anume, de pus în pripoane.

 

Și-alerg deîndată cu gându-napoi,

ajung obosit într-o lume trădată

în care poeți ridicați din noroi   

la bârfe străbune cu toții fac roată.

Prieteni de ieri, neprieteni de azi,

ce treceți prin viață, cu zâmbete sparte,

rămâneți deoparte, iluștri nomazi

ce-și cară prin lume iluzii deșarte !

 

 

 

 

 

[Corneliu Neagu]

Mulțumesc pentru lectură și mesaj, Floare!