Portret suprarealist, cu gânduri

[Nikol MerBreM]

Mă trezesc cu ochii – izvoare
şi mi-e ciudă că lacrimile
şterg, nevolnice,
amprentele lăsate pe obraji
de privirea-ţi de ieri.

Cu o mână dau clipa la o parte
şi te caut.
Gândul îmi aleargă prin noapte
confuz, ca un tarpan speriat de căpăstru
aşteptând să se întâmple, salvator,
o nouă dimineaţă.

Apoi te regăsesc:
iubirea ta se ascunde în torţele de maci
ce încă incendiază câmpia,
gândul tău mă colindă
în caierul vântului ce-mi camuflează rătăcirea
iar ochii mă privesc
de după florile de bumbac ale cerului.

Undeva, în depărtare, mustăţile iscoditoare ale lui Dali
sondează veşnicia,
transformându-mi retina în pictură suprarealistă:
acum eşti peste tot, în maci, în vânt, în nori.

Un gând de copil neîntrupat s-a aşezat,
semnătură pe veci,
în colţul pânzei neterminate.

[Valeria Merca]

Deocamdată acesta este stilul tău pentru versul alb (sinceră să fiu îmi place mult cum scrii). Rămâne de văzut dacă îl vei schimba. 

''Undeva, în depărtare, mustăţile iscoditoare ale lui Dali
sondează veşnicia,
transformându-mi retina în pânză suprarealistă:
acum eşti peste tot, în maci, în vânt, în nori.''- foarte frumos!
Am lecturat cu plăcere.

[Sofia Sincă]

Așa cum spune titlul, poemului descrie un tablou static de îndrăgostit. Romantism clasic și lirism în proză.

În cazul în care vrei ca textele tale să se apropie mai mult de poezie, renunță la poveste... Nu mai povesti, folosește metaforele, care sunt foarte frumoase, de altfel, în format mai misterios, renunțând la cuvinte de legătură, la idei, fraze puse la rând, școlărește.

Însă asta este doar părerea mea. Dacă tu vrei ca textele tale să fie prozo-poeme, este în regulă.

Am citit cu plăcere,

Sofy