o dată pe zi

[gina zaharia]

ce departe e câmpul în care am deportat dragostea

zadarnic am învățat-o să se facă izvor

poate n-a știut să-și coasă fluturi pe rochie ori n-a aflat

că mersul pe jos alungă singurătatea

iar gardurile de nuiele înfloreau cât s-o deruteze

că venim o dată pe zi

cu apă și miere

 

când am văzut-o șchiopătând am crezut că glumește

că ne învață cum se trece printre spini

ori se alintă

uneori stă ghemuită lângă o căpiță de maci

ce tablou

zic

bărbia atinge genunchii părul a devenit spic de lumină

privesc și tac

palmele noastre duc făclii spre niciunde

privești și râzi

nu se poate ascunde în plină secetă

nu

niciodată

 

trec lupii spre nord și nu le pasă că pelinul e gata s-o întreacă

măcar să-l așeze la pământ ne-am putea imagina asta

ar ajuta-o să înțeleagă că acolo s-a născut

departe de noi

departe

într-un car de cuvinte străine

care strălucesc de la o sută de metri

încolo

[Vasilisia Lazăr]

Și totuși, ea (dragostea) există. Chinuită, șchiopătând, exilată... Există. Stă ghemuită lângă o căpiță de maci. Uneori ne mai învață cum se trece printre spini.

Superb, Gina! Superb! Am citit-o de patru ori.

[Valeria Merca]

Profund, meditativ, vibrant, așa cum știi tu să... visezi!

Cu marea plăcere a lecturii! 

[gabriel cristea]

Minunat!

[Sofia Sincă]

Alegoric și fantastic, între real și abstract, despre dragostea risipită, pierdută, simbolul umanității cel mai de preț. Unde dragoste nu e, nimic nu e, spune poetul.

Poemul descrie într-un mod metaforic la cote ridicate, modul în care omenirea a chinuit dragostea, a destrămat-o, a  pierdut-o. Ne-au rămas doar defectele, pesimismul, haosul.

Un poem dens, cu încărcătură meditativă și emoțională.

Sofi