Nuanţe, tonuri, cuvinte...

[Mihai Katin]

 

Uneori nuanţele de albastru se desprind

Din cuvinte, din mecanica existenţei.

Tonuri violete, lila, bleu mut,

Vibrează în ceea ce te defineşte,

Feminin fără subterfugii

Fără exiluri

În vreo oglindă

Ce-ţi stabileşte frumuseţea.

Preferi nuanţele care trec din exterior

În tăcerile tale,

În surâs,

În gestul simplu de a ocroti iubirea

Când ea devine interiorul prin care te simţi

Unică în nuanţe, tonuri.

Ai acel albastru discret

Ce poate lumina epiderma

Înaintea atingerii,

Cuvintele uneori pot denumi forma culorii

Culorii care  ne  ȋnvaţă monologul

Cu  care începe realul şi de unde

Se trece prin pereţii visului,

Tu o faci atât de uşor,

Femeia unind conturul material cu acela

Al nuanţelor de suflet,

 Monolog, dialog,

Tăcere...

Lasă-mă uneori

Să descopăr noul tău albastru

Din  care  doar   unii ȋngeri

Picură cerul

Celor  orbiţi  de neiubire…

 

 

 

 

 

 

 

 

[bolache alexandru]

O poezie în care femeia îmbracă sufletul în diferitele nuanțe ale dragostei! 

[Cornaciu Nicoleta Ramona]

Frumusețea versurilor transmit iubire - muza fiecărui poet.

[Grig Salvan]

Femeia cea care îmbogățește lumea noastă cu infinite culori, nuanțe și tonuri, de fiecare dată, noi, inedite și proaspete. În final aflăm dureros cum unii pot fi orbiți de neiubire.

[Chris]

foarte frumos, mai ales finalul este diafan!

[Stanescu Valentin]

Mihai, sunt năuc şi nu ştiu pe unde s-o apuc. Ai adus un poem de dragoste de un rar rafinament. Aşa de multă culoare degajă femeia în jurul nostru că ne lasă privirile în tăcere. Mă întreb cum ar arăta poemul tău scris de o femeie alături de un bărbat... În ce tonuri ar fi scris? Felicitări pentru acest dar de Ziua Femeii din 6 ianuarie!...