Nu se ştie cine poate...

[Cristofir Ana-Maria]

Veselia dimineţii roade a timpului clepsidră

Ce secunde zbate tainic pe o margine de clipă,

Nu se ştie cine poate a cuprinde c-un surâs

Mai presus de sorul candid, dimineaţă, ori apus,

 

Căci, de undeva, se ştie, va veni un timp albastru,

Care, din cenuşa vremii înnegrită de dezastru,

Se va spulbera în vânt, ca apoi, de printre stele,

Să adune în pleiade miriade mărunţele…

 

Şi bobiţe de nisip îşi vor prinde în horă mersul

Şi vor strânge la un loc, în clepsidră, Universul, 

Oamenii, cu a lor iubire tămăduitoare în timp,

Se vor împăca cu gândul risipirii de nimic!

 

Şi nimicul este simplu când o stea veghează timpul

Şi clepsidra chiar lui Cronos îi prevede chiar sfârşitul,

Dar, noi, oameni cu o natură şi o simţire firească,

Nu ne temem de o clipă risipită în voia noastră.

[Sofia Sincă]

Meditativ despre timpul ce este intim legat de sentimentul propriei noastre existente. Oricât de durabil ar fi, are totusi limite spui tu. O idee...

Însă realizarea poeziei este cam deficitară. Ritmul nu se susține în multe versuri, rima nu este corectă mereu.

Versuri greoaie uneori cacofonice.

sorul - ce sens are pentru tine? De soare? Nu se poate. Eu am găsit în DEX: SOR s. m. grup de sporangi pe dosul frunzelor, la ferigi. (< fr. sore)

Nu cred că asta ai vrut. Poezia se poate corecta, reface.

Dar am citit cu plăcere,

Sofi