Plecăciune lăstărișul
face vântului zbârlit;
Se-aud frunze murmurânde
în pădurea pisc-boltit;
Fulgii plopilor vibrează
ancorați în noaptea grea;
Casa ghebelor flămânde
crește în priveghi de stea;
Miezul nopții înlemnește
ochiul apei tremurat;
Fulgeră dumnezeiește
pe-ntunericul din sat;
Depărtarea rupe cerul,
și al tunetului glas
cade mirosind a ploaie
- lacrimi pe iconostas.
Într-o casă vegetală,
unde candela-i arzând,
o bătrână-și lasă pleoapa
peste ploile din gând.
Este cea din urmă apă,
cu gust dulce de migdal...
O icoană și o luntre
nălucesc atemporal.
Adaugă un comentariu
Mulțumesc, Chris, pentru apreciere!
Ana, mulțumesc de apreciere! Onorat de comentariu! :)
Mulțumesc, doamnă Floare Arbore!
da, ce frumos, mai ales imaginea de final...
Splendid, pictural, meșteșugit, același menestrel romantic, iubitor de natură, fin observator, delicat și expresiv, cu vers cald și invaluitor ca o bijuterie fină și prețioasă!
mi-a ajuns la suflet poemul tău memorabil ușor melancolic . sincere felicitări dragă Gabriel.
© 2023 Created by Ion Lazăr da Coza.
Oferit de
Embleme | Raportare eroare | Termeni de utilizare a serviciilor
Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al ÎNSEMNE CULTURALE !
Alătură-te reţelei ÎNSEMNE CULTURALE