Noi dăm nume stelelor dar oare
Vor afla vreodată cine suntem
Sau poate
Ştiau dinaintea noastră cum se vor numi
Şi cum ochi avizi de nemurire
Le vor cerceta din alte nopţi
Să le afle chipul pe care
Fiecare l-am vrea pentru o mie de ani
Atȃt ne mai trebuie
Să putem ȋntelege de ce vin pe rând anotimpuri
Ce ne schimbă culoarea din suflet şi ne învaţă
Că frigul are singurătăţile lui
Că vară are singurătatea ei
Şi doar valul de păsări migrând prin galaxii
Ne poate alunga definitiv teama de trecut
De vorbele cu care am putea să ademenim delfinii sub clarul lunii
Când Perseidele coboară cu veşti din acea lume
În care încă mai suntem copii sau poate
Acolo am mai putea descoperi
Prima iubire pe un peron
Acolo unde vin trenuri albastre din deşertul Namib
Dar nu,totul e vis,e o ultimă promisă speranţă
Atunci cand mai putem
Să atingem stelele cu vârful buzelor
Sărutul lor nu doare,
Este doar un nesperat rămas bun
La marginea dinspre noi a infinitului...
Adaugă un comentariu
Mihai, mi-a plăcut mult acest poem, începutul este de excepție,
” Noi dăm nume stelelor dar oare
Vor afla vreodată cine suntem
Sau poate
Ştiau dinaintea noastră cum se vor numi ..”
și sfârșitul ”
Sărutul lor nu doare,
Este doar un nesperat rămas bun
La marginea dinspre noi a infinitului. ”
Da, un poem care îl citești și a doua a treia oară și transmite la fel emoția. Are Suflu, Felicitări!
Pentru cei care doresc să susțină acest site, DONAȚII la:
RO45CECEB00008RON1057488
titular cont: LAZAR VASILISIA
(CEC Bank)
*
Așteptăm DONATORI și pentru perioada septembrie 2022 - septembrie 2023:
© 2023 Created by Ion Lazăr da Coza.
Oferit de
Embleme | Raportare eroare | Termeni de utilizare a serviciilor
Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al ÎNSEMNE CULTURALE !
Alătură-te reţelei ÎNSEMNE CULTURALE