În degete-nflorite

[Marin Moscu]

                                

În degete-nflorite  copacul vestejit

Îşi desenează cerul în care a iubit,

E libertatea aspră strânsă-n crengi

De-a zgâria în coajă ne-nţelese legi.

 

Nu-i târg în colţul gurii ce freamătă-nfundat,

El este-n mii de rosturi demult încarcerat,

Doar degete ce mai zvâcnesc spre cer

În răsărit de veac se scaldă în mister.

 

Stau şi mă-ntreb: iubirea germinează oare

În palida lumină spre ultima chemare?

Zâmbeşte-mi alipind şoapte de şoaptă

În care-nţelepciunea e muză-ncoronată.

 

La mine, la fereastra inimii deschise

Sângele zvâcneşte femeilor promise,

Nu are adversar să zacă-n sentimente,

Nu-i muc de lumânare să ardă în regrete.

 

E floare-nfometată în degete de iască

Unde nemurirea coboară ca să pască,

E libertatea strânsă în aripi sufocate

Ce-mprăştie iubirea în miere şi în lapte.

 

Am fost, voi fi copacul ce zvâcâie în trepte,

Nescrise legi cândva dori-voi să mă ierte,

În trupul meu vulcanic de tine iubitor

Genunile mai muşcă din unghiurile-n zbor.

[Chris]

Am citit cu plăcere, subscriu antecomentatorilor mei în ceea ce priveşte ritmul poeziei.

[Ion Lazăr da Coza]

Unde nemurirea coboară ca să pască,

Deci nemurirea e o vacă! Aha...

da Coza

[Sofia Sincă]

Transpunerea eului liric în capacul ce înfloreşte, indiferent de împrejurări, cu toate obstacolele vieţii. Sunt de acord cu Ana, în ceea ce priveşte zvâcâie şi de asemenena, că ritmul este mereu modificat în privinţa accentelor, fenomen ce face să schioapete poezia.

Dar, am citit cu plăcere!

Sofy

[Ana Cîmpeanu]

E interesant, ritmic nu e tocmai lin peste tot, se pierde din fluenţă, efortul e considerabil, poemul e cam lung şi verbul final ''zvâcâie'' e nepotrivit.