Mireasa - în memoria lui Aleksandr Sergheevici Pușkin

[gabriel cristea]

Noaptea slută ca o hârcă
scuipă burnița-ntre dinți;
Vineții, pe fus de vânturi,
norii se-mpletesc cuminți.
Prin pădurea desfrunzită
se-aud lupii mișunând;
Îmi trec ochii lor prin ceafă
și nălucile prin gând.

Mersu-mi este ca de piatră
spre cișmeaua Moruzov;
Parcă simt priviri de gheață
și pustiuri de ostrov.
Drumu-i albăstriu și sumbru,
cârtițe scobesc tăcut
prin abisuri minerale,
apa linge jgheabul mut.

Simt amarul zinc al fricii,
coada ochiului zvâcnind,
când o trenă de mireasă
mă învăluie plutind.
Trece lebădă pe aer,
ramuri se-arcuiesc ușor;
Lemnul crucii-nzăpezește
argintatul său izvor.

Din a liniștii fântână
scot cățeii de pământ
gemete înăbușite;
Doamne, Tatăl nostru Sfânt!
Păru-n creștet se ridică,
pasu-mi este înghețat,
ochii două felinare
ce se scurg treptat, treptat...

Voalul ei îmi iscodește
sufletul tremurător
și îmi pietruiește buze
cu-un fior tulburător;
Pare-un vis din altă lume:
gânduri triste și adânci,
floare veșted-a iubirii,
tânguindu-se pe brânci.

Se făcea că-i primăvară,
cerul pare de turcoaz;
Floarea de cireșe-amare
mi se-așterne-n ochiul treaz;
Văd vâltorile nebune,
ce curg tulburi pe-o derea
și-o codană preafrumoasă,
căzând rece ca o stea.

Mă căznesc să scot scânteia
din oglinzile de lut:
apa nu are culoare,
timpul este absolut,
visul este o himeră
prin copacii ce se-ascund...
E un glas din alte timpuri,
murmurat până-n străfund!

Aud pânze de păianjen
cum se țes printre rugini,
scorburi ce pândesc lumina
răsărind în vârf de spini;
Aud ghinda cum pătrunde
printre hume de frunziș,
sacadate respirații
privind scoarțele - pieziș.

Noaptea slută ca o hârcă
se topește printre dinți;
Pleoapa codrului își scoate
zorii sângerând cuminți;
Ca o ceață șerpuindă
pleacă spiritul, ușor;
Lemnul crucii înfrunzește
apa vie de izvor!

[gabriel cristea]

Mulțumesc frumos, Alex! 

[bolache alexandru]

Big Like!