Și, iată că s-a dus. . . O lacrimă-aurie,
În spațiu-acela vast, golit de bucurie,
Întârzie o clipă și pică-amar, vetust
Devine totul sumbru și nu mai pot să gust,
Dar mai respir o dată cu trupul cel mai cast
În ultima mea viață cu iz de isihast
Iar taina de smarald va fi plecat cu mine
Să-mi port crucile toate și strigătul ce vine.
Căci nu mai simt durerea ce trebuia să fie
S-a risipit în mare, s-a rupt ca o hârtie,
Fără nici o valoare, iar timpul bate rar
Când sarea din oceane-mi devine avatar
Se termină solfegiul, mă duc spre desființare
Din setul meu de vieți voi ține minte, oare,
În câte zile albe ți-am zugrăvit poeme,
Să împlinesc menirea, sfidând și anateme ?
Te-am întâlnit de-atunci de mii și mii de ori,
Spunându-ți, nu o dată, când vrei să mă omori,
Alungă-mi umbra toată, caci umbra mea ești tu
Dar lasă-mi încă lacrimi, sunt singurul atu.
Adaugă un comentariu
frumos!
Nici nu ați putea ști câtă transpirație mùncîta
am pus in acesta poezie. Ca sa pot sa obțin o alta
treaptă în critica d-voastră ! Va mulțumesc nespus ¡
La fel ca pentru toate comentariile !
Pentru cei care doresc să susțină acest site, DONAȚII la:
RO45CECEB00008RON1057488
titular cont: LAZAR VASILISIA
(CEC Bank)
*
Așteptăm DONATORI și pentru perioada septembrie 2022 - septembrie 2023:
© 2023 Created by Ion Lazăr da Coza.
Oferit de
Embleme | Raportare eroare | Termeni de utilizare a serviciilor
Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al ÎNSEMNE CULTURALE !
Alătură-te reţelei ÎNSEMNE CULTURALE