Mi-ai fost menirea

[Monica Pester]

Și, iată că s-a dus. . . O lacrimă-aurie,

În spațiu-acela vast, golit de bucurie,

Întârzie o clipă și pică-amar, vetust

Devine totul sumbru și nu mai pot să gust,

Dar mai respir o dată cu trupul cel  mai cast

În ultima mea viață cu iz de isihast

Iar taina de smarald va fi plecat cu mine

Să-mi port crucile toate și strigătul ce vine.

Căci nu mai simt durerea ce trebuia să fie

S-a risipit în mare, s-a rupt ca o hârtie,

Fără nici o valoare, iar timpul bate rar

Când sarea din oceane-mi  devine avatar

Se termină solfegiul, mă duc spre desființare

Din setul meu de vieți voi ține minte, oare,

În câte zile albe ți-am zugrăvit poeme,

Să împlinesc menirea, sfidând și anateme ?

Te-am întâlnit de-atunci de mii și mii de ori,

Spunându-ți, nu o dată, când vrei să mă omori,

Alungă-mi umbra toată, caci umbra mea ești tu

Dar lasă-mi încă lacrimi, sunt singurul atu.

[Mihaela Popa]

frumos!

[Monica Pester]

Nici nu ați putea ști câtă transpirație mùncîta

am pus in acesta poezie. Ca sa pot sa obțin o alta

treaptă în critica d-voastră ! Va mulțumesc nespus  ¡

 La fel ca pentru toate comentariile  !

[Ana Cîmpeanu]

Mai adăugați niște virgule pe finalurile de vers.
Excelentă melodicitatea, pentru că ați păstrat măsura versurilor a rămas constant și ritmul. Subiectul e interesant, lirismul e corect centrat pe introspecție, tema e filosofică și inteligentă, perspectiva personală asupra vieții, retrospectivă sufletească. Construcția și conținutul se împletesc și colaborează la opera bine construită. Mă bucur că ați înțeles cât contează întregul și cum se șlefuiește el ca să încântați cititorul cu rezultatul final. Ați reușit! Îmi place mult! Versurile dumneavoastră comunică idei, cântă și încântă! Bravo!