Mi-ai fost menirea

[Monica Pester]

Și, iată că s-a dus. . . O lacrimă-aurie,

În spațiu-acela vast, golit de bucurie,

Întârzie o clipă și pică-amar, vetust

Devine totul sumbru și nu mai pot să gust,

Dar mai respir o dată cu trupul cel  mai cast

În ultima mea viață cu iz de isihast

Iar taina de smarald va fi plecat cu mine

Să-mi port crucile toate și strigătul ce vine.

Căci nu mai simt durerea ce trebuia să fie

S-a risipit în mare, s-a rupt ca o hârtie,

Fără nici o valoare, iar timpul bate rar

Când sarea din oceane-mi  devine avatar

Se termină solfegiul, mă duc spre desființare

Din setul meu de vieți voi ține minte, oare,

În câte zile albe ți-am zugrăvit poeme,

Să împlinesc menirea, sfidând și anateme ?

Te-am întâlnit de-atunci de mii și mii de ori,

Spunându-ți, nu o dată, când vrei să mă omori,

Alungă-mi umbra toată, caci umbra mea ești tu

Dar lasă-mi încă lacrimi, sunt singurul atu.

[Mihaela Popa]

frumos!

[Monica Pester]

Nici nu ați putea ști câtă transpirație mùncîta

am pus in acesta poezie. Ca sa pot sa obțin o alta

treaptă în critica d-voastră ! Va mulțumesc nespus  ¡

 La fel ca pentru toate comentariile  !