Înfrângeri (Ion Lazăr da Coza)

[Vasilisia Lazăr]

Înnobilat mi-e blazonul

ce-l las în paragină!

 

Acceptate sau nu,

din ceţuri în disipare,

ştiute-s doar de tristeţi

cicatricele de pe trupu-mi.

 

Genunchiul julit,

palmele rănite,

găvanul din tâmpla dreaptă,

obrazul desfigurat

– hrană pentru viermi ori cenuşă –,

de care tu râzi,

sunt dovezi c-am avut înfrângeri –

monede cu care mi-am plătit victoriile!

[Mihaela Popa]

o scriere atât de profundă, răscolitoare, mulțumim Lisia!  domnul da Coza rămâne veșnic  viu în inimile noastre și prin opera sa

[Grig Salvan]

Luptăm cu paragina, dar mereu ne amenință și adesea ne și copleșește. Încercăm să o oprim din evoluția ei perversă și agresivă, dar nu știm cu ce sorți de izbândă în timp. Poemul e de o luciditate dureroasă, optimismul lasă loc îndoielilor și remușcărilor, victoriile, atâtea câte au fost și câte a permis timpul, sunt plătite cu răni și sânge. Că așa e viața...

[petrut dan]

Un blazon rămâne blazon, iar paragina nu este decât o atingere cu care uneori destinul/timpul îi încearcă sau îi confirmă valoarea! În cazul acesta, autorul face un fel de rezumat al semnelor convenționale ce îl formează și pentru care nimic nu pare să i se fi părut greu sau imposibil, astfel „genunchii juliți, mâinile/palmele rănite, adâncitura din tâmplă sau obrazul desfigurat” se constituie în dovezi ale luptelor câștigate, ale înfrângerilor transformate în victorii, pentru că, să nu intrăm în eroare, paragina nu înseamnă uitare, așa cum nici noblețea/valoarea nu pot fi contestate în cazul scriitorului Ion Lazăr da Coza! Admirație!

[Monica Pester]

Din puținul meu citit, sub semnătura acestui prolific și atat de regretat autor, rețin de fiecare dată, aproape, o împăcare cu destinul, cu viitorul pe care îl intuia, il simțea aproape și căruia nu i se opunea dintr-o înțelepciune, mai curând, ireală! Tristețea lui profundă era atat de abil și fermecător disimulată.

Ce aș putea spune mai mult? 

O lacrimă...

[bolache alexandru]

De undeva din cer Ion știe că blazonul lui nu e lăsat în paragină! Poate uneori în clipele de îndoială ale omului Ion, se gândea la ce va lăsa în urmă. Într-o viață de om sunt și înfrângeri și cea mai mare înfrângere este faptul că după trecerea în neființă omul nu mai poate să interacționeze cu cei lăsați în urmă chiar daca ai genunchiul julit, semn al rugăciunii, al închinării, dar înfrângerile nu sunt decât monede cu care îți plătești victoriile! Frumos și răscolitor!

[Vasilisia Lazăr]

Da... Nici nu vreau să-mi aduc aminte ziua aceea. De fapt, e ceva destul de cețos. Eu mă refeream la faptul că opera lui e încă vie. Iar dacă e să fac referire la poezia de mai sus, blazonul lui e în siguranță. Nu va ajunge niciodată în paragină. Mă voi îngriji de el, indiferent unde mă va duce pe mine viața...

[gina zaharia]

Timpul nu va reuși să-ți ia nimic, Lisia, fiindcă deja ți l-a luat pe el. Cele rămase sunt darurile care-i țin locul. Așa cred că a gândit atunci. Ce-ar fi însemnat să ne fi spus, într-o zi, aici, că el „pleacă”? Am fi crezut că e o glumă și i-am fi cerut să n-o mai repete. Dar ne-a surprins cu golul care s-a creat îndată. Off, ce grea e amintirea asta! Amuțiserăm cu toții, amuțiseră Însemnele pe care le-a iubit atât!

Te îmbrățișez, draga mea!

[Vasilisia Lazăr]

Gina, eu mă simt mai vinovată decât oricine că „n-am știut”. De fapt, am știut, dar m-am prefăcut că nu știu. Atât de mult mă alimentasem cu optimismul lui disimulat, încât, la un moment dat, am uitat definitiv de moarte. Dar uite că ea nu a uitat de noi și a adăstat pe strada și la casa noastră într-o zi de iarnă. Încă mai lupt cu ea, până acum nu a reușit să-mi ia tot de la el. Și nici n-am s-o las. Copleșitoare cuvintele tale! Cred că Ion le-a și citit, iar cerul lui s-a înseninat. Mulțumesc din inimă, draga mea! Prețuire și de la mine! Dar tu știi asta.

[gina zaharia]

Cât cenușiu dincolo de cuvintele strălucitoare! Cine nu l-a cunoscut pe scriitorul nostru, ar spune că era ca un vas cu apă tulbure, din care izvorea, din când în când, câte un gând trist. Nu, n-a fost așa: Habar n-aveam noi, cei care stăteam „la o masă cu el” și ne umplea de optimism, cîte picuri de nisip se furișau, din privirea aparent senină, și cădeau, înaintea și în urma lui, ca un semn al vremelniciei. 

Bogați ne-a lăsat cu scrierile sale, fie proză ori poezie. Dar amintesc, Lisia, și de picturile lui Ionică. Fiecare avea o poveste, așadar tu ai sufletul plin cu povești fermecate. Ai fost comoara lui și ți-a lăsat comorile sale. Toate. 

Îmi imaginez, recitind acest poem, cuvinte și culori, amestecate. Și nu că aș  fi descoperit ceva abstract, ci o stare tulburătoare care-l aduce aici. Un strigăt mut care face ecou limpede ca o resemnare.  

Prețuire, draga mea, pentru că-l strigi prin postările sale, prețuire că nu lași uitarea să-i devină coperți întru nemurire.