în șirul de păsări

[petrut dan]

mă uitam la șirul de păsări

pe cer

cuvinte fără sens pentru că nu cunoșteam rostul iubirii

timpul trecea precum respirația unui om scos din apă

și pe care lipsa de aer l-a făcut să capete nuanța sfârșitului

 

niciodată nu am crezut într-un cer violet

deși mergeam la înmormântări unde mă mulțumeam

să-i strâng mâna preotului

mă privea de parcă ar fi găsit câțiva dintre cei treizeci de arginți

și nu știa cum să îi înmulțească mai repede

 

îmi țineam degetele încleștate

nu cumva durerii să-i vină vreo idee

ascultam povestea celui din coșciug și mă gândeam

că nu mi se potrivesc nici numele nici hainele

continuam să mă plimb deși nu știam că tinerețea este un parc

cu animale și păsări exotice

iubirea mea din țările calde avea un stil de care fetele

nu-și puteau feri inima

 

mă uitam la vagoanele înșirate în spatele unei locomotive

ce m-ar duce aproape de tine

moartea mă striga cu o insensibilitate asemănătoare beției

după vin

la ce te gândești

la nimic doar că trenul acesta ce înaintează mereu ia ceva

din mine care îmi trebuie

să mă țină în viață

[petrut dan]

Domnule Tudor Cicu, mă bucură interpretarea dvs, spun și eu ca Isus ''nu sunteți departe de Regatul Cerurilor'', cu stimă!

[Tudor Cicu]

Un vers de o stranietate ce aprinde (în acest poem evocator superb) fitilul unor căutări obsedante, pentru a găsi răspunsurile de care avem nevoie, ar putea fi: („ascultam povestea celui din coșciug și mă gândeam/că nu ni se potrivesc nici numele nici hainele”...) În relaţia cu sufletul mortului, dublul mai exprimă şi dorinţa de confruntare cu sinele, încărcătura energetică a celui care te împinge pe la spate să scrii zbuciumul zădărniciei, sau de ce nu, strigătul înăbuşit din tribulaţiile şi raţiunile posibile ale unei Casandre care nu mai are puterea de a-şi convinge semenii, dar e un strigăt înlăuntrul fricii de moarte. Desfășurarea epică a poemului curge spre acea stranietate a situării în lume, când pari a te găsi în zone ciudate ale existenței interioare, și gata să exclami: Iată!, lumea cealaltă există. Iar mărturiile sale (din cele ale vieții) devin „fişe clinice” (...„doar că trenul acesta ce înaintează mereu ia ceva/din mine”), semnifică și greutatea desprinderii de sinele său, ori par mărturiile unui Don Quijote care se priveşte prin ochii trişti ai Casandrei rătăcită prin ungherele unei cetăţi cu locuitori tot mai indiferenţi la strigătul ei? Sau e întruparea („timpul trecea greu precum respirația unui om scos din apă”), cea  care-ţi dă un sentiment de stranietate la gama largă a relaţiilor dintre trăirile firești şi închipuiri? Uite aşa poemul devine un câmp magnetic pentru o virtuală dedublare a eului său interior, iar proiecţia acestuia în oglinda borgesiană din care ies fiinţele imaginare întruchipate de poet, presupune o desprindere a sufletului de trup, trup şi suflet aflat pe pragul de trecere în direcţii însă total diferite.