Iarna

[Gabriela Raucă]

A fost să vină-n vis, ca dulce reverie,
Purtând în plete diademă de cristale,
Cu sânii albi pe sub mătasea străvezie
Și rochia-i lungă, mângâind gleznele goale.

Cu pas ușor, ca într-un vals, încet plutește,
Parcă i-ar fi bolta albastră sub picioare,
Vântul hoinar, când suflă, păru-i unduiește
Și tandru o alintă cu a lui candoare.

Ea își aruncă, în neștire, peste dealuri,
Voalul gingaș cu diafană strălucire,
Iar din mătasea ce se lasă, valuri, valuri,
Se iscă albă avalanșă de sclipire.

Bat clopote, sunând prelung a sărbătoare,
La mânăstiri, pe creasta muntelui căruntă,
Iar norii albi, ca niște sănii plutitoare,
Petrec, de sus, din cer, toți oaspeții, la nuntă.

Și-apare iarna, ca o tânără mireasă,
Până mai ieri, minunăție de fecioară,
Plecăm din vis și ne trezim, din nou, acasă,
Iar prin fereastră admirăm cum ninge-afară.

[Vasilisia Lazăr]

Ce frumos ai întors-o din condei spre final! Ai zugrăvit o minunăție de iarnă așa cum ne-am dori-o. Felicitări, Gabi!

[Gabriela Raucă]

Îți mulțumesc, Floare, pentru lectură și apreciere! Sărbători cu sănătate și pace!