Iarba dintre stele

[Camelia Ardelean]

(sonet)

 

Păşind încet prin iarba dintre stele,

Împotmoliţi pe dulcele tărâm,

În lanţuri ce nu vreau să le sfărâm,

Alunecăm pe ritmuri de kantéle.

 

Cotrobăind sub finul caldarâm,

Prin rădăcini, cu patimă de Iele,

Ne-am priponit şi sufletu-n atele –

Ajuns-am libertatea s-o urâm.

 

Când cerul îşi deschide călimara,

Cernând pe raiul nostru un poem,

Cu vers călit sub vânturi de Sahara,

 

Incendiat de-al dragostei blestem,

Ne înfruptăm mai aprig din avara

Iluzie cu aerul boem.

[Mihaela Suciu]

Ca să-l plagiez pe Socrate: „știu că nu știu nimic”, chiar nu știu gramatică și literatură cât mi-aș dori, dar îmi permit să spun ce-am priceput, că imaginație am. Te rog să nu-ți smulgi părul, dar fiecare percepe după felul lui. Dacă iau: „Păşind încet prin iarba dintre stele” și fac analogia că și ochii sunt aștri, eu cred că pătrunzi în mecanismul de adaptare al omului - mintea, un rai în care iluzia se suprapune realității, iar „Când cerul îşi deschide călimara” - se scriu poeme. Nu sunt vegetariană dar pot paște „iarba dintre stele”, așadar să tot fie „iarbă”! Cred că am început să mă droghez. :) Mulțumesc pentru doză! 

[Vasilisia Lazăr]

Am încercat să-mi imaginez senzația ce ar trebui s-o ai când pășești prin iarba dintre stele. Waw! Ce iarbă o fi aceea care rezistă unei asemenea fierbințeli? Nu cred că e un tărâm dulce. :))

În rest, poezia place. În special a doua jumătate.

Drag!

[Sofia Sincă]

O poezie frumoasă, expresivă.

Am citit cu multă plăcere,

Sofi