furtună nebună

[Anamaria Julia Dragomir]

soarele își ascute razele

în cutea norilor aspri și încruntați

ferecați în plumb greu

până ce devin atât de subțiri

încât abia de se mai văd

cerul mă apasă cu soarta lui

așa cum mă apasă gândurile

aerul devine dens și sufocant

ca o sugrumare

mi se pune un nod în gât

pe care-l înghit

ca să nu izbucnesc

în torente sălbatice de ploi

tensiune de s-o tai cu cuțitul

ce stă să crape în orice moment

rafalele se ciocnesc între ele

fără ca vreuna să câștige

stările mele se alungă și se izbesc

gladiatori nevrotici

de-ar turna mai repede

să se termine odată cu asta

făurarul din tării

nu mai suportă

și trăsnește dintr-odată

cu o lovitură de baros

în țărâna pietroasă și îndărătnică

masa sa de lucru

pentru o fracțiune de secundă

cât un suspin a neputință

o rază frântă în nu mai știu câte locuri

a țâșnit prin crăpătura unui nor de catran

și-un strop de sare din nodul meu din gât

a scăpat prin colțul ochiului

evadând printre zăbrelele genelor

dezlănțuită o ropotă s-a pus

să sărute obrazul pământului

și pale hăbăuce de suspine

se hărțuiesc acum prin văzduh

din când în când un tunet sughite

și lumina refulată

răzbate iarăși ruptă în bucăți

de fulgere ascuțite

ce biciuie privirea cu clipirile lor

apoi doar cât m-am șters la ochi

s-a răzbunat

cerul s-a și curățat de zgură

și s-a făcut de opal oțelit

ca și cum toate acestea

ar fi fost o simplă părere

închipuire de suflet

nebun și chinuit

[Vasilisia Lazăr]

Observ că v-ați închis pe moment pagina. Poate o să vă mai gândiți. Regret. Cred că noi am greșit. Soțul meu, creatorul acestui site, spunea întotdeauna: niciodată să nu aducem vreo critică primului text al unui membru nou. La al doilea, da, dar nu la primul postat. Și avea dreptate. Când am pășit eu pentru prima dată în această lume a scrisului, când am postat primul text, cineva mi-a adus o mică critică. Atât de tare m-am descurajat, încât doream cu orice preț să-mi șterg contul, dar nu știam cum. În timp ce eu orbecăiam, un alt scriitor a venit și mi-a lăudat textul. Atunci am decis să rămân. În timp, am ajuns admin pe acel site. Se numea „Cititor de proză”. 

[Vasilisia Lazăr]

Îmi pare rău, sincer îmi pare rău. Nu aceasta este soluția. Poate greșim noi, rămâneți și demonstrați-ne că greșim. Însemne culturale e oglinda în care doar cei puternici au curajul să se privească. Eu cred că sunteți destul de puternică să rămâneți. Fuga e cea mai proastă soluție. Dar faceți cum doriți. Oricum, potențial există. Indiferent ce veți decide să faceți, eu vă doresc MULT SUCCES în activitatea literară!

[Anamaria Julia Dragomir]

Ce aș mai putea spune? Îmi cer iertare de la doamna Cîmpeanu că i-am scris greșit numele, am scris "la cald" când am văzut comentariul, cu siguranță că veți mai găsi și alte typo-uri. Am încercat să motivez lipsa semnelor de punctuație. Este pastel (dar nu ca formă), este descriptivă și explicită poezia, conține multe verbe (Iarna lui Alecsandri face la fel), este o poezie modernă, se îndepărtează de proză prin ceea ce exprimă și prin modul în care sunt folosite procedeele stilistice (am încercat să explic și asta). Da, pasajul despre furtună al lui Calistrat Hogaș este absolut superb și încărcat de figuri de stil, dar este proză și există o diferență între ceea ce se întâmplă acolo și ceea ce se întâmplă aici, cu toate că figurile de stil sunt adoptate și de proză. Am și eu poezii scrise în stil clasic și nu aș nega niciodată și pentru nimic în lume meritele fiecărei abordări literare pentru că fiecare transmite ceva valoros. Eu sunt deosebit de recunoscătoare pentru primirea în cenaclu și pentru comentarii; sunt îndatorată celor care și-au rupt din timpul lor pentru a-mi transmite opiniile (distinsei doamne Vasilisia Lazăr Grădinariu, membrilor din administrație și membrilor din cenaclu)  dar simt că există undeva o nepotrivire între ceea ce înțeleg eu că ar fi poezia și ceea ce se receptează. Prin urmare, mă voi retrage de pe platformă mulțumind încă o dată tuturor și cerându-mi iertare pentru orice ofensă adusă și inconveniență creată.    

[Vasilisia Lazăr]

Și mie mi-au plăcut multe imagini.

[Nuta Craciun]

Dragă Iulia, odată ce ai dat drumul unei poezii, părerile personale legate de receptare trebuie acceptate. Ce se spune despre ea e efectul firesc al postării. Și eu simt o apropiere de proză, nu pentru fondul textului cât pentru formă. Prea multe propoziții enunțiative: ”soarele își ascute razele”, ”cerul mă apasă…”, ”aerul devine dens”, pare prea bine regizat totul, prea programatic și asta sufocă un pic lirismul, cred că are nevoie de niște răsuciri metaforice, niște fracturi pe alocuri care să spargă puțin tiparul.  Poezia în sine cred că e o redare a unei emoţii, eu aici simt cuvintele, imaginile bine create dar nu simt emoția. Îndrăznește să treci de la o imagine metaforică la alta chiar dacă nu este întotdeauna un scenariu coerent, cum nici emoția nu respectă mereu o traiectorie strictă, impusă, ci colorează în mai multe culori.

Grijă la ligamente cum ar fi: ”masa sa de lucru”, sau exprimări nepotrivite: ”încât abia de se mai văd”, ”tensiune de s-o tai cu cuțitul”, se poate spune simplu, fără acel ”de”. Și apoi cred că e un pic prea lung acest discurs poetic fără să aducă neapărat ceva nou, și așa devine obositor, are dinamica unei poezii reuşite dar în forma actuală transmite fără prea mult fior liric, chiar dacă sunt multe imagini care îmi plac,  cred că ele nu trebuie expuse ca diapozitivele: ”tensiune de s-o tai cu cuțitul/ ce stă să crape în orice moment/ rafalele se ciocnesc între ele/ fără ca vreuna să câștige/ stările mele se alungă și se izbesc”… răsucește-le puțin altfel sună ca o dare de seamă, îmi permit să îți spun cum ajunge la cititor pentru că știu că nu te superi. Succes în lupta cu metafora!! 

[Mihai Katin]

Mi-ati adus aminte de un tablou al lui Ivan Șișkin, daca nu ma insel, Furtuna... În rest, numai de bine si  sper sa va fie de folos comentariile doamnelor Vasilisia si Ana.

[Vasilisia Lazăr]

Excluderea, în general, a punctuației e un cadou sinucigaș primit de la poeții futuriști și dadaiști, care au căutat să distrugă poezia, pe unde au prins-o.

Sunt adepta punctuaţiei și a majusculei la început de vers, în general, totuși, trebuie să recunosc că există unele poezii cărora li se scade valoarea dacă-s scrise cu punctuaţie. Așadar nu am o problemă expresă cu lipsa punctuației într-o poezie și chiar prefer uneori să lipsească de tot decât să fie greșit pusă.

Cu altceva am eu o problemă. Și aici sunt de acord cu Ada. Poezia de mai sus e mai mult o proză. Dacă veți citi fragmentul furtunii lui Calistrat Hogaș (https://biblior.net/muntii-neamtului/singur.html), veți vedea câte figuri poetice sunt în proza acestuia. Dar e proză. O proză bună trebuie să aibă și imagini poetice. Poezia nu e atât de descriptivă, de explicită, nu are atâtea cuvinte de legătură, poezia înseamnă mister, pe lângă metaforă, mesaj, emoție. Poezia nu poate fi aranjată pe orizontală. Încercați și aranjați acest text pe orizontală și veți vedea ce frumos se leagă. Bineînțeles folosind și semnele de punctuație. Lipsa lor, aici, nu ajută cu nimic. Știu că vă este greu să renunțați la multe cuvinte și chiar versuri întregi, dar diamantul ca să strălucească are nevoie de multă șlefuire. Nu vreau să vă supăr, aceasta este părerea mea și sunt convinsă că data viitoare nu voi mai citi un poem atât de descriptiv și clar. Vă spun bun venit în familia noastră și mult succes!

[Anamaria Julia Dragomir]

Ana Cîmpianu, mă bucur nespus de mult că sunteți profesor de limba română! Prin urmare, sunt încredințată că aveți cunoștințe temeinice despre avangardism, modernism și postmodernism (care este consierat tot modernism de unii critici – este o dispute încă nefinalizată), neo-modernism sau tardo-modernism - cum îl numește Cărtărescu); știți că adoptă o atitudine de frondă în raport cu mijloacele poetice clasice; știți că, prin urmare, lipsa semnelor de punctuație sau folosirera lor neconformă cu normele gramaticale transmite exact acest mesaj. Se prea poate ca întregi curente literare să fie o simplă... epatare... ce să zic... La mine lipsa semnelor de punctuație nu este adoptată din simplu spirit de frondă și revoltă față de reguli (gramaticale ș.a.m.d.), ci transmite un mesaj - exact faptul că există o fuziune, o sudare, dacă doriți, între starea interioară și furtuna din natură, unde nici măcar o virgulă nu încape pentru a separa ceva, darmite un punct! Majusculele nu există nici ele pentru că nu se poate discerne când/unde anume începe și/sau se sfârșește starea interioară și/sau furtuna. Vă las un link drept trimitere la un poet de renume care 'se joacă' și el cu normele pentru... credibilitate?! Eventual?! Bineînțeles că vă mulțumesc pentru comentariu! https://www.poeziile.com/autori/Matei-Visniec/index1.php

[Anamaria Julia Dragomir]

Da, există proză care conține figuri de stil specifice poeziei, dar nu știu dacă în felul acesta. Aceasta poezie aș spera că este o poezie de stare în care comuniunea om-natură este mult mai mult decât atât, este o fuziune, furtuna este resimțită organic și vice-versa, starea se reflectă în natură în așa fel încât este greu de identificat care primează și care pe care influențează (furtuna dă starea, sau starea interioară provoacă furtuna), fapt redat prin metafire-personificări în care termenii componenți sunt atât de definibili unii prin ceilalți, încât nu pot fi despărțiți (luați separat) pentru a fi măcar numiți (fulgerele biciuie privirea cu clipirile lor). Aproape că aș avea îndrăzneala de a spune că este vorba despre un alt tip de metaforă... dar nu mă aventurez chiar până acolo. Evident, fiecare vedem și definim poezia în mod diferit, dacă dumneavoastră considerați că aici este vorba de proză și ați reuși să încadrați această scriere într-un text în proză, eu nu pot decât să vă primesc opinia. Eu sunt subiectivă, fără îndoială și nu văd acest lucru ca fiind posibil - voi fi având o viziune diferită față de dumneavoastră despre ceea ce este poezie și ceea ce este proză.

[Ada Nemescu]

Draga Julia,

Sunt atâtea proze care abundă în motive poetice, la clasici sau contemporani...

Fie cum spui, tot frumos este :))

aDa