Fără cuvinte

[Ana-Maria Butuza]

Mi-a spus: „Plec.”
Și-a luat haina
din cuiul ruginit,
bătut strâmb
în tocul ușii
șuie,
din peretele crăpat
zidit de Țolea,
mai mult beat
decât viu,
mai mult mort
decât treaz.
În prag s-a oprit,
s-a întors,
m-a privit,
a oftat,
sau poate mi s-a părut.
A dat din cap,
nu mai era loc de cuvinte.
Și eu tăceam,
mă ascultam în gând:
„Ca el, mai sunt pe pământ.”
Iar gândul îmi răspundea,
rece și clar:
„Te cred pe cuvânt.”

[Chris]

tablou rece incheiat intr-o nota optimista.

[Ana-Maria Butuza]

Vă mulțumesc!🙏

[Nikol MerBreM]

Fără (multe) cuvinte, poemul reușește să transmită sentimentul de acceptare a unui final implacabil. Îmi place realismul, dar și imponderabilitatea acelei clipe suspendate în timp, de o parte senzația de inutilitate a oricărui cuvânt în plus, de cealaltă parte, un dram de ironie și stoicism, iar în mijloc, cititorul în așteptare, care, ca și un spectator al unui film, încă mai speră ca unul dintre actori să facă ceva, fie și să oprească timpul în loc, pentru a opri destrămarea. Dar asta nu se întâmplă, există un final ,,rece și clar". Frumos!

Drag,

Nikol

[Vasilisia Lazăr]

Cutremurătoare această scenă a despărțirii. Chiar nu mai era loc de cuvinte. Foarte mult mi-a plăcut.

[Grig Salvan]

O scenă scurtă, intensă, dramatică, asemeni unei scene de film alb-negru, în care totul pare  apăsător și amenințător, rece și pustiu. Dar un sentiment extrem de viu, dincolo de cuvinte.

[petrut dan]

Am citit cu interes și plăcere, drag!

[Ada Nemescu]

O mostră de stăpânire de sine,  de reglaj al simțurilor, instinctelor, durerilor acute. În același timp o încredere în propria conștiință.

Ce iubire ar fi aceea ținută cu forța? Nu e iubire.

Ideală această simplitate în poezie. 

Mi-a plăcut. aDa