Drumul spre oază

[Corneliu Neagu]

Curgea peste vreme deșertul în zare

cu dunele-n valuri întinse sub cer,

părea universul din vis care moare,

rupând din adâncuri un ultim mister.

 

Pe aripa serii creștea nesfârșitul,

cu timpul curgând peste timp înapoi,

nisipul din dune-nghițea asfințitul,

plângeau nerostiri îngropate în noi.

 

Ceva neștiut se ivea, ca o tramă, 

plutind peste umbra uitărilor reci,

din creste de dune luciri de aramă

săreau dintre neguri pe stâncile seci.

 

Pe aripa nopții creștea dintr-odată                    

un dor nerostit, ce venea din trecut,

la marginea dunei părea că se-arată

o dâră de apă sub malul căzut.

 

Și oaza sub mal se ivea deîndată,

speranțe apuse simțeam renăscând,

iar tu din trecut apăreai neschimbată,

venind peste ape, spre mine, dansând.

 

 

[Corneliu Neagu]

Manuela, mulțumesc că ai revenit cu aceste precizări care-mi mângâie sufletul! Te rog ca, de aici înainte, să mă apelezi Corneliu!

[Manuela Munteanu]

Domnule Corneliu Neagu, singura ,,apăsare a timpului", revelată mie de poezia dumneavoastră, a fost curgerea nefirească a timpului în deșert. În rest... autorul cred ca este un tânăr îndrăgostit. :)

[Corneliu Neagu]

Dragi colegi și prieteni, Valerian Dincă, Gabriel Cristea, Floare Arbore și Manuela Munteanu, comentariile voastre mi-au mângâiat sufletul și îmi dau tărie să merg mai departe, chiar dacă uneori mă simt obosit de trecerea anilor peste ființa mea...Vă mulțumesc forte mult!

[Manuela Munteanu]

Tare frumos! Mângâietor, ca nisipul, emoționant,  ca apăsarea timpului! 

[gabriel cristea]

Mirabil! Un poem pe inima mea! 

[Dinca Valerian]

Un tablou incantator. Am citit cu mare placere.