Destin trist

[bolache alexandru]

într-o zi mohorâtă 

vei uita și de mine

amintire strivită 

patinând fără rost

ca o șoaptă pitită 

de izvorul iubirii 

în albumul cu poze 

și iubiri contra cost

sub șenilele lunii 

orbii nasc iar măceșe 

înrudite prin lacrimi

cu sicrie de scrum

pașii tăi izvorăsc 

mir și smirnă și humă

pe fărașul apusului 

gloanțe surde vestind

că ne doare iar dorul 

când sorbim din izvorul    

prin tranșee sălbatice 

cu păcate din vest

răsucim crucifixul

spovedind în neștire 

tatuând noi geneze

când pictăm despărțiri 

suntem iarăși pădure

suntem iarăși speranță catafalcul iubirii

hohotind interzis

vai ce trist

purgatoriul prezentului

lăcrimează veșmântul

croșetând amintirea 

unui trist beduin

când hamalul de vise

se purifică seara

hornul casei se-înclină

sub povara trecutului

sub care-o să treci

[bolache alexandru]

Rostul unui cenaclu este tocmai aceste dispute literare. De aceea apreciez foarte mult atât poziţia doamnei Amanda cât şi a doamnei Constanţa Popescu drept pentru care vă mulţumesc.

[Vasilisia Lazăr]

Și eu scriu fără punctuație uneori. Simt că folosirea acesteia ar încapsula gândurile și ideile. Apoi las mai mult loc de interpretare, poezia capătă mai multă ambiguitate și, prin urmare, mai multe semnificații posibile. Cu punctuația convențională, ar fi mult diferită. Doar că eu tai versurile în așa fel încât să se păstreze o logică anume. Nu știu dacă e bine, părerile sunt împărțite, dar cunosc poeți renumiți care nu folosesc punctuația. La proză, e cu totul altceva. Acolo, în niciun caz, nu are voie să lipsească. Sau la eseuri. La prozopoeme, iarăși e altceva. 

Mai e un aspect. Cel puțin în privința regulilor folosirii virgulei, foarte mulți nu le cunosc. Pun virgula aiurea, cum simt ei, între subiect și predicat, multe puncte de suspensie etc. Se schimbă total paradigma în care o citești. Eu prefer să o citesc cum simt eu. Și mă deranjează enorm când punctuația nu e pusă corect. Mai bine deloc decât greșit.

Ce e drept, poezia clasică mi-ar plăcea să fie scrisă cu punctuație și cu literă mare la început de vers. Dar uneori și acolo e aiurea. Începi o frază și te oprești la al treilea vers. Ca aici:

Reverie

 

În neclintita pace vesperală,

îmi curge-n amintire tot trecutul,

cu gânduri ce se-nvârt ca-ntr-o spirală,

prin nostalgie caut începutul –

 

când palma ta îmi desfăcea destinul

și din cuvinte-mi zămislea cărare,

când viața ne servea întreg festinul

și ne iubeam cu zâmbet, plâns, suflare.

 

O, și ce vară caldă, nesfârşită,
strângeam la piept printre atâtea ploi,

cum fremăta în noi clipa trăită

și cum doream s-o-ntoarcem înapoi!

 

Să nu te pierd, ţin pleoapele închise –

te culc în raze şi te-adorm cu stele.

Pentru vecie, te-am zidit în vise,

iar din speranță mi-am făcut castele.

Așadar nu se mai impune literă mare la fiecare început de vers.

Dar, uneori, prefer s-o scriu și așa. Las la latitudinea cititorului.

insomnii

 

să nu te pierd dar nici al meu să fii

te-am răstignit în nopțile albastre

să simt cât foc e-n clipa-n care vii

cât jar e-n ora despărțirii noastre

 

dar tu m-ai rătăcit printre culori

penel nepregătit de-așa o tușă

mai vii spre dimineață uneori

să-mi lași discret câte un semn la ușă

 

din noi plecat-au anonime trenuri

prin nostalgii își caută o gară

cu mângâieri rămase-n alte vremuri

ce mă înfiorau seară de seară

 

aș plânge un ocean de lacrimi triste

să mă iubești cu toată slova scrisă

și niciun vânt străin să nu existe

prin frunza toamnei noastre interzisă

(poeziile îmi aparțin)

Parcă mai ușor o citesc pe cea fără punctuație. :))

La poezia lui Alex, eu simt nevoia ca după „cost” să mă opresc, să trag aer. O cere textul. Tot așa în alte momente ulterioare. Am citit și texte, cu punctuație chiar (virgule), care nu-mi dădeau răgaz să respir deloc până la final când venea punctul. Era o frază luuuuuungăăăăă....

[Amanda Spulber]

Eu nu m-am supărat. Am spus cum am perceput poezia. Mulțumesc pentru lămurire, nu știam despre acea legendă.

[bolache alexandru]

Doamna Mihaela Chitic, vă mulţumesc pentru semnul lăsat.

[bolache alexandru]

Mulţumesc pentru lectură şi apreciere doamna Floare.

[bolache alexandru]

Doamna Constanţa Popescu, în primul rând vă asigur de repectul meu. Asta ca să fie clar. Când un autor postează un text cititorul are dreptul să îşi exprime părerea asupra lui. Când am ales să nu explic o metaforă acest lucru nu ţine de lipsă de respect ci de dreptul autorului de a păstra misterul asupra acelui pasaj. Am spus că sunt un autor care nu explică versurile nu care dă sau nu explicaţii ceea ce este cu totul şi cu totul alceva. În legătură cu forma pe care am ales-o aceasta este momentan alegerea mea.Probabil că sunt într-un trend descendent. Mi-l asum. Revenind la metafora în sine am două simboluri al lipsei vederii ce implică necunoaştere şi cel măceşului. Într-o legendă se spune că Satana când a fost alungat din rai a vrut să facă o scară cu ajutorul căreia să se întoarcă în rai. Domnul nu i-a permis măceşului să se înalţe... Nu cred însă că explicarea fiecărei metafore ajută cititorul. Dacă am greşit aveţi scuzele mele. Atât dumneavoastră cât şi doamna Amanda.

[Constanța Popescu]

Poemul mi-a plăcut, este poezie. Însă am o preblemă cu textele lirico-epice, care sunt construite

fără o minimă punctuație, fără delimitarea sau aranjarea versurilor pe fraze, propoziții.

Noi poeții când știm că putem să ne tragerm sufeletul,  pentru resirație? Știu, a fost un trend

în poezie, dar a trecut demult. Și iată că am afalet că Dvs. sunteți un poet, care nu dă explicații. Ok.

Am zis și eu că ar trebui să ajutați cititorii ( din ce în ce mai puțini, abia dacă ne mai citim noi, între noi),

cu un ”cârlig” . 

[bolache alexandru]

Mulțumesc pentru lectură și mai ales pentru sugestii. Nu sunt un scriitor care să își explice versurile. Spun însă că poezia trebuie să aibă și un pic de mister... Voi reflecta asupra ideii tale. 

[Amanda Spulber]

Sună foarte frumos până la orbii care nasc măceșe. E o metaforă care mă intrigă, dar pe care nu o înțeleg. Mă face să mă gândesc la ochi care sar ca măceșele din orbite. "Sub șenilele lunii/chiar aici și acum/ne-nrudim pân' la lacrimi/cu sicrie de scrum". Ar putea fi o variantă.
Apoi cred că sunt prea multe verbe la gerunziu. Asta dă dinamism textului, dar îngreunează lectura, pentru că sunt tentată să caut acțiunea principală. Poate "răsucind crucifixul/tatuăm noi geneze"? Desigur, sunt doar sugestii, viziunea autorului contează. :)

[bolache alexandru]

Mulțumesc pentru comentariu doamnă Vasilia. Am simțit și eu acea rupere însă am mers pe melodicitate poezia nefiind scrisă în vers clasic. În privința metaforelor încerc să aduc mereu ceva nou și îndrăzneț. Mulțumesc încă odată pentru tot.