De vrei să fii poet...

[Corneliu Neagu]

În pragul neuitării spre seară se adună,

pe o retină falsă, cu umbre din trecut,

iubitele rebele în straie de minciună

să-mi pună vrăji amare în apa de băut.

 

Eu le aștept pe toate, la ora cuvenită,

să le aduc aminte de frustele trădări,

lasate dimineața în inima-mi rănită

când toate, laolaltă, mă părăseau în zori.

 

Doar una dintre ele voia să mai râmână,

otravă să îmi toarne în visul hibernal,

cu un pocal de aur descoperit pe-o dună

de cel numit Oreste, plecat din carnaval.

 

De ar veni și astăzi, cu vraja-i milenară,

repusă în pocale cu vinuri din zenit,

aș aștepta cuminte pe banca de afară

cu dorurile toate venind din infinit.

 

E vremea să ajungă, îmi zic fără răbdare,

cu gândurile-ntinse pe brâuri de regret,

dar mă ridic îndată, văzând că nu apare –

cât de bizară-i viața de vrei să fii poet !

[Corneliu Neagu]

Mulțumesc, Vasilisia, pentru popas, lectură și sugestii în legătură cu poemul. Voi reflecta asupra propunerii făcute. Totul poate fi perfectibil, nimic nu este definitiv!

[Vasilisia Lazăr]

Da, ultimele două strofe nu-și au rostul. Mai ales că apar și niște repetiții... Știu că vă vine greu să scoateți până și un cuvânt, dar diamantul, până ajunge la strălucire, de câtă șlefuire nu are parte...

Fără cele două strofe, e o poezie minunată. Muzele fie cu Poetul!

[Dinca Valerian]

Un moment placut sufletului si mintii. Si multa melodie. Am apreciat

[Corneliu Neagu]

Vă mulțumesc, Ana și Floare, pentru gândurile voastre exprimate aici în legătură cu versurile mele!