Dans fragil

[Denisa Curea-Popa]

Uneori gust vinul ca pe un sărut uitat
buzele devin frunze arse
în amintirea ta
dorul o pasăre cu cioc de sticlă
îmi ciugulește coastele
până când respir doar fum

te desprinzi din mine ca o statuie topită
lăsând în urmă lacrimi
în care cad imagini cu susul în jos
dar noi
am fi putut dansa
pe muchia unei cești sparte
și fiecare pas era o întrebare

inima mea
o caracatiță roșie
ocrotește un vis 
și tot ce nu pot spune
se adună într-o mare de oglinzi
unde fața ta e mereu alta
dar privirea rămâne aceeași
ca o eclipsă în așteptare

[Tudor Cicu]

Citind, ici-colo câte un poem bun, îmi spun că doar poetul, priceput în a tălmăci semnele, cum spunea cineva, omul va trebui odată să-și pună pe taler viața și să-și numere gândurile și acele nimicuri ce nu mai puteau fi descâlcite. Iar expresia acelor ochi care sfredelesc în noi, ca într-un munte, nicicum nu se putea uita. Curgerea unui astfel de poem îmi amintește de acel leagăn vechi (de-i spuneai scrânciob) atârnat de creanga cea mai înaltă a nucului unde îi scriam poezii unei fete (cândva) și număram, nuștiu de ce, cuiburile de ciori din copaci. Fiindcă „tot ce nu pot spune/se adună într-o mare de oglinzi/unde fața ta e mereu alta/dar privirea rămâne aceeași/ca o eclipsă în așteptare”. Frumos!

[Ada Nemescu]

Simboluri valoroase transmise în versuri și metafore atent studiate. Ca o veritabilă urmașă a lui Prometeu  accepți suferința, fragilitatea fiind aici o virtute, nu o pedeapsă. Această eclipsă (de iubire?) O spaimă așteptată?

Un poem ușor filozofic scris ca o descătușare.

aDa

[Stanescu Valentin]

Doamnă Denisa, încă un semn că inspiraţia nu vă ocoleşte. Un Dans fragil nu este fragil. Este o poezie cu trăire adâncă. Am încercat să privesc în oglindă o parte din esenţa ei şi am ezitat să aduc aici o fragilă Valentă...

 

într-al vieţii vals

 

într-al vieţii vals

zâmbet cuvânt

ne-au unit

foc în

vânt

 

într-al vieţii vals

în seri sub tei

repetam

un doi

trei

 

într-al vieţii vals

ritm am pierdut

n-am fost cum

am fi

vrut

 

într-al vieţii vals

chemăm în doi

curcubeu

după

ploi...

[Mihai Katin]

este un poem al iubirii  de o deosebita inspirație atât a construcției  lirice cat  și  a puterii  de a transmite  acea stare as zice  sublima

Uneori gust vinul ca pe un sărut uitat
buzele devin frunze arse
în amintirea ta
dorul o pasăre cu cioc de sticlă
îmi ciugulește coastele
până când respir doar fum...aici  am  simțit o  ciudata  forma prometeica a unui  sacrificiu   caci altfel cum poate fi  iubirea...cu pretuire