dacă n-ar fi apus mult înainte soarele

[Tudor Cicu]

dacă n-ar fi apus mult înainte soarele

 

au deschis gura să spună toți deodată câte ceva

peste hohotele lor de râs

m-am dus și m-am așezat lângă apă

să-ți trimit un gând de sfârșitul acelei toamne

fără să înțeleg că nu mai puteam salva nimic

doar să mă rog

să mai ascult odată povestea ta

cu pletele udate de ploaie

a celor care n-au înțeles în întregime fericirea.

să fi împietrit din senin toate fulgerele

mult înainte de acest poem ce ți-ar fi ajuns la inimă

aici sub candela aprinsă ca de-o altă înviere

ori ca un dans, spuneai tu -

rămas în urma celui prins în joc de unul singur

să fluture batista

să cadă în genunchi în urma trenurilor șuierând de plecare,

după aceea să fi suflat din palme sufletul

să zboare descătușat, liber ca un fluture

peste livada de vișini, nu-i așa?

am fi oprit mult înainte de apus soarele

chiar dacă lumea, mă întreb

aparent fericită

sub hohotele lor de râs va roti în aer topoarele

abia în ultimul act al piesei.

[Tudor Cicu]

Doamna Vasilisia:  După ce ai dat glas poemului tău, te frământă (totuşi) un gând: „Tu nu explici nimic, poete! Dar toate lucrurile prin tine devin explicabile” – cum spunea Paul Claudel. Abia după ce ecoul versurilor tale s-au stins, prin comentariile ce vor urma, rămâne să-i descifrăm poetului cuvintele „urmărindu-se pe dinăuntru” (cum ar fi spus Nichita), ori dacă nu cumva ne-am dat noi seama că poetul ne vorbise în vis şi noi simţim în glasul acestui poet prezenţa unei a doua fiinţe. Cum niciodată nu sunt sigur pe afirmațiile mele, vedeți?, recurg la spusele altora. Ca un bătrân care se sprijină în toiagul său, bazându-se doar pe iscusința mâinii. Salutările mele și ale albinelor din prisaca abia părăsită... și mult drag!  

[Tudor Cicu]

Valeria:  Îți voi destăinui ceva ca între poeți, apreciind intervenția ta. Ca să scriu despre acea „fericire prea-ciudată”, pe care am vrut s-o transmit cititorului meu, mi-am zis că a dori mai mult, asta se învecinează cu teama sfîrșitului și am ezitat, făcând doar acea trimitere la sunetul topoarelor din livada de vișini din piesa lui Cehov.. De aceea, „ezitând între taină şi nimic”, cum spunea Cioran despre poet, scrierea unui vers e și momentul când stai între timp, senin și furtună și va trebui să redai realităţii doar freamătul: „un mod de a fugi de soartă prin labirint”. Ca într-o înfundătură a vremii, semn că acest spectacol va trebui să înceapă sub ochii noştri din moment în moment, dacă nu cumva se şi petrece. Atenţia însă îți este la sunetul gongului dat de timp și la imensul gol care trebuie umplut cu cuvinte, nu la priveliştea pe care o va dezveli cortina gândurilor.  ... La rându-mi, un gând sincer de admirație!

[Vasilisia Lazăr]

Da! O bijuterie lirică!

typo: să fluturea batista

[Valeria Merca]

În stilul care ne este familiar, o bijuterie (lirică)! 

Admirație!

[Tudor Cicu]

Camelia A:  Cititorul meu a înţeles deja, că acest dialog în tăcere, purtat între poet și cititor despre universul poeziei sale, este singurul lui prilej de spovedanie lăuntrică, că poate şi eu sunt, ca şi el, un om dezamăgit. Dezamăgit (am vrut să spun) ca un om pe care nu-l crede nimeni că a văzut (în vis) lacrimi, nu numai în „ochii trecători”, dar și în ochii sfinţilor din icoane. Pentru că (şi eu), asemeni lui Ismail Kadare (pe care l-am citit recent), în ploile de afară „nu am descoperit decât muţenia nesfârşită a cerului”. Câteodată, apare în fiecare dintre noi, nevoia imperioasă de a spune adevărul despre noi. Şi nu-l putem spune oricui. Şi nici ascunde în noi la nesfârşit. Îți amintești eroarea în care a căzut Ana, din „Moara cu noroc” a lui Slavici? Spunea: „Omul să fie fericit cu sărăcia sa, căci, dacă e vorba, nu bogăţia, ci liniştea colibei tale te face fericit”. Erau cuvintele soacrei. Uneori, cred că necunoscuţii mei cititori sunt lebede, mai convingătoare decât cea în care Lucian Blaga ni se înfăţişa nouă, iar gloria va fi a celui ce ţine în mâna lui cele două chei de la cetatea în care Cel-de-Sus a ferecat lumea cărţilor: pe a nemărginitei Judecăţi şi pe a binefăcătoarei Biruinţe. Care dintre cele două chei, mi-ar da mie de înţeles, acum, că, alegând-o pe una dintre ele şi lăsând-o deoparte pe cealaltă, nu am ales Resemnarea din faţa Destinului? Și asta e încercarea poetului de a zări pe sub poarta închisă umbrele celor ce trec încolo și încoace, fericiți că nu rămân în scena ridicată de poet și a visat să rămână singur la masa de scris. La bună vedere... aici la comentarii!

 

[Camelia Ardelean]

Nostalgic, frumos, scris "adânc", cum se spune! :-)

[Mihaela Popa]

profund, ca întotdeauna, frumos!

[Tudor Cicu]

Gabriel Cristea:  Da! A trecut viața... și „fiecare cuvânt scris a rămas ca un gând de sinucidere”, spunea un poet contemporan în jurnalul său. Și primul meu gând, citind asta, m-a dus la cartea lui Mc Cullog. Pasărea cu spinul înfipt în piept, din cartea lui Mc Cullogh, nu ştia ce legi implacabile o condusese la sinucidere, dar, îşi începea, pentru noi, călătoria pe care avea să o sfârşească aruncându-se într-un spin, ştiind că va muri cântând. Prin cântec, da, putem spune că viața noastră a trecut de parcă nici n-ar fi început. Salutări buzoiene!

[Tudor Cicu]

Doamna Sofia:  Citind o poezie în care îți regăsești și câte ceva din trăirile tale, e ca și cum tu ai fi vrut cândva să o scrii. Cam ce vreau să vă spun acum, toate astea, seamănă un pic cu „stranietatea” senzaţiei, pe care Dorian Gray o avea, ori de câte ori îşi privea tabloul, asupra căruia dăduse „glas” dorinţei năstruşnice, ca el să rămână tânăr şi portretul să îmbătrânească. Înţelegea însă bine, că portretul deţinea şi taina vieţii lui şi, acum (privindu-l), îşi dezvăluia povestea. După ce ai stat câteva zile printre albinele tale, iată, pot spune că întoarcerea aici, printre comentarii, e foarte relaxantă. Cu drag!

[gabriel cristea]

Un tablou - reverberând tristețea sufletului slav - care lasă o tușă de final magistrală. „A trecut viaţa, de parcă nici n-ar fi început.”