Dăruind albastru

[Dan Mitrache]

Iarnă, drum de seară,
un câine alb, mare, lăţos
şi evident, frumos,
decis a mă-nsoţi
şi ocroti…
Destine rebele,
drumuri paralele,
el un os adulmecând,
iar eu, gânduri adunând.
Unul cercetând pământul,
altul, mângâind văzduhul,
pe alee, polei, gheaţă,
de-un covrig speranţă,
sus, pe cer, plumb, vineţiu,
iar în parc, pustiu…
Zâmbind, m-am aplecat spre câine,
l-am răsplătit că m-a-nsoţit
şi-o zi de mâine
în ochii-i limpezi
eu am zărit.
Oftând apoi, cu pieptul plin
de dragoste şi de senin,
fixând văzduhul cotropit,
albastru din privirea mea
i-am dăruit…

[Vasilisia Lazăr]

Oare de ce nu am simțit emoția? 

[Ion Lazăr da Coza]

Semn de popas.

da Coza

[Valeria Merca]

Cu siguranţă fiecare dintre noi a simţit cel puţin o dată în viaţă privirea blândă a unui câine şi s-a lăsat atins de fiorii împărtăşiţi… ştiind, în adâncul sufletului, că animalul ne-a transmis mult mai mult decât ar face oricine, în mii de cuvinte.

O poezie care mi-a mers la suflet: 

Zâmbind, m-am aplecat spre câine,
l-am răsplătit că m-a-nsoţit
şi-o zi de mâine
în ochii-i limpezi
eu am zărit. 

Metafora din titlu, care revine în finalul poeziei mi-a plăcut, de asemenea.

Am citit cu mare drag,

[Sofia Sincă]

Legătura din ființe, chiar și om-animal. Mai ales câineșe... cel mai bun prieten al omului.

Textul, o versificație unde singurătatea celor doi se unește găsindu-și, ambii, echilibrul. Albastrul este culoarea  înaltelor calităţi mentale cea care influenţează legătura dintre fiinţe, dar și legătura cu poezia.

Am a reproșa multitudinea verbelor la gerunziu și modul prea narativ.

În rest... numai de bine.

Sofi