Cum poţi să taci?...

[Stanescu Valentin]

 

                                             Aidoma zeiţelor stângace

                                             Tăiate-n piatra templelor şi foruri

                                             Când sânii tăi sunt văduviţi de doruri

                                              Şi buza ta nesărutată, tace...

                                                            Alexandru Andriţoiu

 

 

Cum poţi să taci, mă-ntreb nedumerit,

ce forţă, ce tărie ţi-e stăpână,

când arzi ca torţa-n strângerea de mână

şi în priviri cascadele de dor ai stăvilit?

 

Ce drum străin, spre ce secunde,

Trecu floare-albastră tăcută lângă mine?

Când vezi cum ard, cum arzi, ce te abţine,

Minune te arată şi nu te mai ascunde!

 

Sunt prea bătrân de joacă să mă ţin,

prea tânăr sunt fără dorinţi să fiu,

cu umbra ta mă-nvălui în clipele ce vin

şi de-un cuvânt mi-e dor când s-a făcut târziu;

                                                     

în armonii secunde m-aşezi ca să te caut,

Tu virtuos solist al tăcerilor de flaut...

 

Trebuie citit în forma versului liber altoit cu rime...

[Stanescu Valentin]

Doamnă Vasilisia, aceasta e prima formă a unei poezii adolescentine. Am tot încercat să o şlefuiesc dar cuvintele nu mi s-au aşezat aşa de bine încât am rămas tributar acestei forme. Cred că mai există coala de hârtie pe care am aşezat un creion să dea contur ideii.

[Vasilisia Lazăr]

Poemul de față este o meditație asupra paradoxului dintre dorința de a vorbi și puterea de a tăcea. Poezia explorează lumea interioară a sentimentelor intense, precum dorul și iubirea, pe care uneori nu le putem exprima verbal, ci le păstrăm în tăcere, ca pe o formă de înțelepciune sau de respect pentru moment. Tăcerea devine astfel o artă, un mod virtuos de a exprima emoție, comparabil cu un solist de flaut care își exprimă sufletul prin muzică. 

Cu privire la ritm... Acesta se rupe frecvent. Nici nu contează că e vers clasic ori liber, acest ritm interior trebuie să existe. Apoi amestecul de vers liber cu vers clasic e o struțo-cămilă neacceptată, în general. Mie, cel puțin, îmi place să nu găsesc rimă la versul liber și să găsesc o prozodie bună la cel clasic. Ideea, mesajul îmi plac.

[Stanescu Valentin]

Ramona, eşti matinală de sâmbătă! Mulţumesc pentru acest gând dintr-o dimineată mai răcoroasă de august. Trăiam cândva starea reprodusă de aceste versuri. Am lucrat o vreme la text să îl fac mai ritmat dar cu greu am găsit cuvintele şi acceptate spre a nu mă îndepărta prea mult de cele iniţiale. Să ne vedem prin cuvinte!

[Cornaciu Nicoleta Ramona]

Ce poezie, domnule Stănescu!  Superb. Ultimul vers, „Tu virtuos solist al tăcerilor de flaut”, este o metaforă sublimă pentru cel iubit: o prezență artistică, rafinată, care cântă prin absență, prin ceea ce nu spune.

Am citit și recitit. 

[Stanescu Valentin]

Amanda, am dat din degete, ca în clasa întâia când învătam adunarea şi scăderea până la zece, pentru a ajuta ritmul şi rima... Încă nu am spontaneitatea de a găsi rapid cuvintele potrivite. Am încercat să menţin o linie de plutire între ritm şi rimă şi piereau ideile iniţiale. Aşa că m-am hotărât să aduc o notă la subsol. Mulţumesc pentru trecere!

[Amanda Spulber]

Interesantă replică. Începe bine, dar se mai pierde din ritm. Am citit indicația, dar și versul liber are un anumit ritm, chiar dacă nu e constant. Sigur, asta ține și de gust până la urmă. Mie îmi place și să simt melodia.