cum ai să mă recunoşti

[Ana Ardeleanu]

printre atâtea fotografii

eu sunt fata aceea simplă dintr-un sat de munte

cu o buburuză pe umăr / mă mai ţine cineva minte

eu sunt fetiţa cu ochi negri

care trăgea după sine capra

pentru a-i hrăni cu laptele ei pe copiii sărmani

 

e greu să faci asemănarea între mine

şi anne frank sau ioana d'arc

eu sunt eroina altei realităţi

ce mi-a ucis câinele moise

povestea mea e o necunoscută

pe care o voi nota cu x

pentru a putea merge mai departe

cu teama de-a nu rămâne

năluca omului pe pământ

de-a nu fi acuzată

că mi-am pus în băutură stricnină

în loc de mierea iertării

 

povestea mea se spune ori şoptit

ori bătând toba vestirii

niciodată odihnindu-se pe genunchii moşului

care şi acum ca şi atunci când era tânăr

are un anumit fel de-a ciupi sfârcul atenţiei

încât urechea să se deschidă uşor pentru primire

iar la intrare cuvintele să aibă în buzunar /bobul de mărgăritar

pe frunte / cupa înţelepciunii

în colţul gurii / zâmbetul Giocondei

 

pescăruşii îmi fac şi acum fotografii

lipindu-le de zidul cetăţii

o vorbă veche spune

cel negreşit să arunce cu piatra

şi toţi aruncă cu piatra

în ochiul de apă care am rămas

în fotografia alb-negru

ce cu greu mă reprezintă

afişul vorbeşte despre eroină

o fost odată o eroină

care se îmbăta cu propriile iluzii  în fiecare noapte

şi în fiecare zi / era respinsă cu pietre de realitate

[BORIS MARIAN]

Acum trec la ale mele. Ipocrizia este o „lege naturală”. Suntem ipocriți fără să știm, uneori. Iubim rar, dar vorbim mult despre ea. Am fost dezamăgit de mulți, multe și de mine însumi. Cu asta am spus totul. Dăm lecții, dar nu primim.
Cum să numesc iubirea, când ea nu are nume, cuvinte potrivite, la plâns sau pentru glume? Tu ai dorit să fie evanescentă, floare, lumină nefirească, durere ce nu doare. Fără asprimi de cuget, mărturisiri deșarte, dar cum poate iubirea să fie, fiind departe, când nimeni nu-i asemenea cu altul sau cu alta? Și nimeni nu e diavol, nici înger. Laolaltă s-a plămădit ființa și nimeni n-o să afle ce-i dincolo, că Domnul ne ține mereu calfe.
Scade surâsul, adulții-s superbi, crește-ntrebarea ca osul în cerb, ceasul aleargă, limba-i căzu, peretele plânge, dottore Manchu. Mandibula are și ea un cuvânt, orașul se nalță mai sus de pământ, miroase a om și a pește stătut, inspectorul Watson crescu în șezut. Sus, pentagrama hipnotizând, cred că Demiurgul acum e plăpând, noi jumulim Pasărea Rok, nu e Măiastra, dar plină-i de foc.
Deschid fereastra, o pisică se uită fix la mine. Arunc țigara, pisica se apropie, o miroase în silă, dă din coadă nemulțumită. Va reveni. Este o zi ca oricare, câte stele nu explodeazî în Univers, câte iubiri nu se scufundă în neant? Moralitatea și perversiunea merg mână în mână. Etc. Când? Iartă, dar nu uită, uită și iartă. Oamenii mă îngăduie. Timpul e un cal bătrân. Cimitirele ne fac mai buni. Ca și locurile de rugăciune. De ce nu am răbdarea să mă rog mereu pentru liniștea sufletului? M-am născut în urmă cu o zi. Ei și? Poți iubi de unul singur? Norocul meu că alături nu este o prăpastie. Mai ușor cobori în adânc, decât să te înalți la cer. Un cal alb trece prin văzduh, cine va îndrăzni să urce în spinarea sa nervoasă?
BORIS MARIAN
.

  | Transfigurări

Utopie ironică, disperare strigată,
Astfel am trecut ca o veche fregată,
Simetrie de taină, sensuri, nonsensuri,
În groapa Pacificului, pe everesturi.
Să-ți scriu, să nu-ți scriu, iubito, iubirea
Încet se prelinge-n câmpiile asire,
Nimic nu se pierde, dar se transformă,
Iubirea e Carmen, Violeta, e Norma,
Apoi mă trezesc, trecu o clipită,
iar tu ești departe, iar tu ești iubită.

Muzica sângelui încă mă-ncântă,
Prea e înaltă iubirea și sfântă,
Lasă clepsidra să se golească,
Precum legenda din țara bască.
Încă-i fierbinte cenușa pe buze,
Sânii statuii- două obuze,
Ai două mingi când alergi pe bulvare,
Dragă îmi ești, de orice culoare.
Lasă păcatul să plângă, să râdă,
Viața e dansul subțire pe sârmă,
Raiul ne-așteaptă, livezile sale,
Geamăt de trupuri iubindu-se goale.

BORIS MARIAN

  |

Cei fără casă


Cei fără casă nu dispar,
Doar se transformă,
Unii în câini, alții în pisici superbe
Albe, gri cu auriu,
La fel și nebunia te poate face mai bun, mai rău...
The importance of being earnest,
La toți dracii!
Cineva seamănă cu o maimuță care
Ar putea fi chiar supraomul.
Am văzut Copacul vieții, Iggdrasil, dar era neîngrijit,
În jurul lui își făceau nevoile câinii, dragii de ei,
Oraș cu paratrăznetele-n stea.
Exfolierea grimoarului.
A văzut idei și a orbit.
Pășind cu tălpile goale pe spiritul pur.
Cine a inventat cearceaful de pat, ei, draga mea?
Spune-mi, nu te grăbi, apoi ne vom iubi
până la schimbarea mobilei.
Cunoști animalul care se reproduce fluierând?
„Cum mă bate-un gând de ducă
Pân-la mândra din livadă!
Dar de ce mi se usucă
Busuiocul din ogradă?”.
La acest subiect au căzut jumătate
dintre finaliști.

Boris Marian

  |

 

 

 

Ascuns între copaci

Ascuns între copaci, în inima pădurii, mă uit înfrigurat la trupul tău, ești toată dezvelită, o zeiță supusă doar păcatului etern, noi ne iubim? Întrebi în somn, nu pot răspunde, căci eu sunt treaz și tu- în somn adânc, aud șoptirea ta, vino, iubite, spre tine vin , cu sărutări ne-acoperim, un foc ciudat. Așa spune povestea, cine știe ce este adevărat și ce e basm, trec căpriori în liniștea subțire, se-opresc privind și ei l-acest popas. Un iepure străbate-n goană pacea, e diavolul sau un trimis din rai? Tu te trezești, mă chemi cu glas de vise tulburi, eu îți răspund, crăiasă ești, sunt crai. Iar zorii vin cu lungi trompete roșii, iar din pădure nici un ram nu a rămas. Scriu orb, aud fără un sunet, te simt adânc, mă simți și tu? Nu știu. Povestea se repetă ca-ntr-o carte pe care o citesc și-o scriu cutremurat. Oprește noaptea, spune o voce, însă noaptea se duce-n zări fără hotar și fără timp. Astfel ne prelungim viața, o clipă, precum Faust eu mă rog. Erai, ai fost, mai ești, vei fi, nimeni nu-mi spune, soarele vesel râde ca un drac.
BORIS MARIAN
.

Mă cert cu haosul

Mă cert cu haosul mai vechi din mine,
Iubirea pune stavili, înflorind,
Mă ocolesc incendii, temeri, crime,
Chiar de nu ești, pe buze eu te simt.
Te văd în oricare femeie zveltă, suplă,
Fără iubire nopțile sunt reci,
Aș prefera să mor în orice luptă,
Aș încălca pentru iubire orice legi.
Eu nu te mint, cuvintele-s viclene,
Citindu-mă, tu poți zâmbi ușor,
Trăiesc în alte ere, altă vreme,
Vorbesc prin mine toți amanții care mor.
x x x x x
Te scriu, rescriu și iar mă-ntorc,
Tu mi-ai pătruns adânc în sânge,
Pe nevăzute căi te văd, nu-s orb,
M-am regăsit, doar ochiul plânge.
Splendoarea viselor de mai,
De nopți pe plaje liniștite,
Când valul bate-ncet în mal,
Ca două trupuri flămânzite.
Tu spui, rămâi, eu spun, rămân,
Ne repetăm de mii de ori,
Îmi ești stăpână, sunt stăpân,
Mereu iubind, nemuritor. BORIS MARIAN

  |

 

Din tot ce-am scris


Din tot ce-am scris nimic nu este adevăr,
Tot ce-am citit este un împrumut,
Îmi amintesc femeia goală
Zărită printre gene de copil,
Acesta este adevărul,
l-am ascuns,
primul sărut, a fost și l-am ascuns,
prima durere, un refuz – o lamă de cuțit,
în suflet s-a depus,
prima noapte de dragoste,
am ascuns-o, vocile șoptite-flăcări,
le-am ascuns, nici numele nu mi-l mai amintesc,
era Bethsabea, era regina din Saba,
ascundem în noi o mie de biblii,
mai credincioși decât |Iov suntem, dar ne ascundem,
vorbim, la intervale încercăm tăișul lamei,
fără să știm, noi respirăm iubire,
eu am citit poemele lumii, nimic
nu se aseamănă unei iubiri, acum, aici,
pe acest pat curat și alb al sfintelor uitări.
Tu ești cu mine, înger, Dumnezeu, femeie,
Eu te pătrund, tu mă-nconjori cu trupul tău,
orice ați spune, n-am să mor, iubesc,
iubesc, o altă inimă în pieptul meu se naște,
doar pentru tine, trup și duh
zărit prin genele copilului din anii mei curați.

BORIS MARIAN

  |

 

PICIOARELE SOLDATULUI

Picioarele soldatului miroseau la mari depărtări,
Râul încremenise de rușine,
Mierla se tânguia zadarnic,
Aurul zilei risipit pe coclauri,
Capetele celor vii se înclinau mai adânc.
Un muribund trecea din om în om,
Unii uitați, alții uciși cu baioneta-n beregată.
Amurgul își rechema heralzii obosiți.
Fecioarele, refugiate sub podul Mirabeau,
Căutau un adăpost cu cerșetorii laolaltă,
Un vechi cunoscut, sinucigaș de meserie,
Plutea zâmbind bonom, pălăria se umflase de apă,
Flautul cânta singur pe dealuri,
Ca oile se adună anii,
Iar dincolo, marea așteaptă, aștepta.
Când uiți un om, la fel cum l-ai ucide,
Nici frunza nu tresare, nici munții nu se prăbușesc,
Dispare omul precum ceața pe câmpie,
Purtând cu ea și cal și călăreț.
BORIS MARIAN

  |

Vis

Singur, în camera mea,
Mă întreb de ce nu sufăr,
Alături, lumea geme
În chinurile facerii,
Un diavol îmi ține revolverul la tâmplă,
Prefer să urlu singur,
Să nu mă audă nimeni,
O vrabie își lasă mizeria
În palma mea,
Pe umăr, un corb îmi spune,
„Ești al meu”, îmi scutur brațul,
Pasărea se înalță pe acoperișul
Palatului prezidențial.
Iau din bibliotec㠄 Romeo and Juliet”,
Declam, „ Thus with kiss I die”.
Așa a fost.
BORIS MARIAN

Colac de salvare


.Literatura este un colac de salvare nesigur.
Un cuvânt te îndrumă, al doilea te tulbură,
al treilea te panichează, cu al patrulea
confuzia devine totală,
de aici începi să înoţi singur.
Demontarea spaimei este obligatorie.
Mă simt ca regele Lear. Mă simt ca un Iov.

Toţi ne temem că ne-am ratat viaţa.
Mă salvez prin dedublare,
mă privesc din afară,
vorbesc despre mine
ca despre altul. Dacă am fi nemuritori,
ura ar dispare. De vreme ce nu poţi sluji omul,
cum poţi să-l slujeşti pe Domnul?

Eu sunt un om ca oricare, prietene
,sunt un dinte rupt dintr-un pieptene,
am fost condamnat de soartă
şi de o judecătoare cu gâtul fin şi subţire,
dar pieptul mare,
m-am refugiat în poeme scrise pe un perete,
pirat..fugit..de..pe..malul..anticei..Crete.


BORIS MARIAN

  |

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

[Ana Ardeleanu]

Dorina Crăcană, mulţumesc pentru semnul de lectură!

[Ana Ardeleanu]

Vasile Burduşa, mulţumesc pentru like!

[Ana Ardeleanu]

Violetta, îţi mulţumesc pentru frumosul comentariu!

[Ana Ardeleanu]

Mariana Suciu, mulţumesc!

[Ana Ardeleanu]

Gina, îţi mulţumesc pentru aceste cuvinte frumoase!

[gina zaharia]

Buburuza de pe umăr face fata aceea simplă să strălucească, Ana!

Prețuire, om frumos!

[Ana Ardeleanu]

Dle Nicolae Văduva, vă mulţumsc pentru semnul de lectură!

[Ana Ardeleanu]

Mulţumesc frumos, dl Ion!

[Ion Lazăr da Coza]

O singură remarcă - superbă poezie!

da Coza