am umbră de braconier

tulpină de fag

şi suspin pe o muzică

în care nu încap fotografia

pianul calculatorul şi privighetoarea

pentru a înnopta în inima mea

la schimbarea gărzii

lumina vine ca un soldat

dotat cu răbdarea de-a sluji şi păzi

gestul artistic metafora

capra legată de gardul vecinului

ce şi-a vândut casa

şi a plecat la o adresă nouă

cântată de şapte popi

umbra mea de…

îmi dă libertatea de-a-mi urmări vecinii

urcându-se în podul casei

căutând cuiburi de viespi şi rândunici

uneltele sofisticate ale dragostei

puse la adăpost

chitanţele emise de la 1900 încoace

ani care-i implică pe Lenin

Stalin Adolf Hitler

chiar şi pe Eva Braun

suspectaţi de claustrofobie

Herman Hesse  Camus

ei acolo şi câţiva pictori sculptori, ce mai contează

Dumnezeu să-i ierte

că au exprimat bine…

peticesc pielea nopţii

cu câteva flori de nu-mă-uita

din copaie arunc împreună cu apa

şi copilul de rouă

trag ziua ce urmează pe cap

ca pe un fes de mătase

ca pe o literă de protecţie

în faţa celui aşezat pe fotoliul albastru

în privirea ta

măcinat de interese

de tot ce inima nu poate citi

nici măcar până la gleznele

acoperite cu nămolul unor litere

ce fac din tine ori sclavul pe viaţă

ori omul…

apoi le-am rupt

nepotrivit gestul şi de prisos

însuşi Dumnezeu

rămăsese prizonier în privirea noastră

în care mânase o turmă de miei aurii

ca nişte stele naţionale

după care toţi se orientau

ne-am scris scrisorile pe genunchi

înmulţind cuvintele

de zece ori zece

de trei ori trei

nici  nu contează

ele oricum ne conduceau

până la uşa ieşirii din sine

unde ursul brun ne sărea în…

în cer bate vântul

usucă batista cu lacrimi

pământul e la fel

ca dragostea

clipele bune înzecite

ciugulesc din mâna textului

tot ce metafora a primit

a numărat apoi a împărţit la doi

pentru ca rezultatul să fie mulţumitor

să măsoare mătasea

să pună semnul exclamării

după fiecare rând-rândunică

distanţă

de inima ei

pâmântul e la fel

în cer timpul îţi face căsuţă nouă

fără…

impresiile şi concluziile desprinse ca nişte aşchii

de butucul experienţelor trăite

aprind focul cântă balade

iluziile rivale scot flinta şi împuşcă în zbor cocorii

le încălzeşti în pumn corpurile

aburii fierbinţi ai revoltei

îţi aşază pe umăr un şoim ce ţi-a adus vestea

greu de stabilit vârsta expeditorului

greu de pătruns cu sabia corpul mesagerului

protejat de paranteze celeste

inima e locul unde se întoarce…

căci aveau faţa curată

miroseau a lapte de capră

a stâncă veche şi a flori-de-colţ

pe palma lor era scris ceva

ce mie nu mi se arăta

cred că era vârsta omului

la cea mai mare bucurie a sa

am ştiut că fac parte din suita lor

vânam împreună

apoi căutam o peşteră

pentru a ne întinde pe blana albă

unde şi alte vieţi s-au aşezat

pentru a da viaţă

în seculară îmbrăţişare

am ştiut că-mi pot…

tot zbor şi zbor plutind înalt spre cer

e clasic gestul la o vârstă care

îţi porţi în suflet timpul efemer

şi casa precum melcul în spinare

e trendy s-abordezi un zâmbet roz

când şapte îşi întoarce către noi

un cântec scris în opt de Berlioz

şi-un patru travestit în cifra doi

şi uite-aşa înveţi mereu să numeri

s-aduni să scazi în simplă socoteală

s-aşezi un cinci cu aripile-n umeri

căzut apoi cu zece…

pe genunchii  lui

de ce-i urmăream respiraţia

pentru că întreaga-i existenţă

era un şirag de iluzii prost remunerate

uneori şomere

unde şi unde câte un cuvânt

se înverzea în eprubetă

perechea refuza această posibilitate

mănuşile de box pitite sub scară

loviseră câteva bărbi

trecând prin ele firul electric al durerii

plătind mândria

pe care şi femeia o are

dar bărbatul o foloseşte…

uite mamă sunt şi cuvintele tale aici

pasărea măiastră din privirea ta

fachirul din tălpile tale

azi te-am invitat la o cină de dragoste

am făcut focul sub ceaunul de tuci

al amintirii

pe faţă nu mi-am dat cu roşu nici cu alb

nici măcar cu negru

deşi poza din perete 

spune despre mine un lucru fals

care mă condamnă în gând

în măsura în care şi eu condamn

lucrurile prost imaginate

crezute de cei ce mă…

care ar deveni roşu cât ai clipi

dacă ai vrea tu

ştiu un caz şi mai limpede

de privigetoare

care ar vrea să devină cuc

înainte de-a deveni damă de cupă

pentru a-ţi câştiga iubirea la masa de joc

dimineaţa îmi place să-i fac minţii

exerciţii de înviorare

să-şi frângă oasele

sărind prin cercul de foc al cuvintelor

să o trimit la piaţă pentru a cumpăra câteva frunze de salvie

de mălin puţină iederă şi…

taci singur

luând o gură de aer pe stomacul gol

vei putea simţi cum poţi înnebuni de tăcere

glandele mamare pot intra în derivă

poţi consuma metri cubi de aer

fără a simţi parfumul mamei tale

atunci când trecea în neglijeu prin faţa tatălui

tu încă nu-ţi agăţaseşi unghiile de veşmântul lor

încă nu dăduseşi păsărilor

drosofilele apărute din mărul domnesc

nu făcuseşi cuib berzei chioare pe casa verii

tu ai inventat…

argintăria celor mai importante trăiri

a fost curăţată şi aşezată la masă

pentru felul principal

pe care numai sufletul îl poate degusta, înflorind

al meu nu se alătură fenomenului descris

tot ecranul pieptului redă absenţa dorinţei

printr-o linie dreaptă

în preajma căreia albul nu mai rămâne alb

nici voinţa nu mai rămâne fecioară

în lumea ce m-a învins

furtuni de fluturi ridică nisipurile

blocând uşa…

iar inima mea stă în casă şi croşetează

după ce a făcut patul a măturat

şi-a pregătit micul dejun pentru îngeri

s-a rugat în bula aceea albastră

care apoi a pocnit de mulţumire

împrăştiind în jur câteva steluţe

după ce a strălucit sufiecient pentru sine

plouă şi gândul urcă în pat

pentru a îmbrăţişa un alt gând

copiii lor vor ieşi pe uşa principală somnoroşi

imposibil de ghicit care dintre ei

le va duce…

din care am aprins toate chibriturile

şi-am luminat

am fost eu sau alta

nici nu mai contează

căci acum e aproape nimic

în locul unde s-au întâlnit apele

am purtat în mintea mea

copilul cerului

gaura făcută pentru a scoate capul

era laţul pus de Dumnezeu

pentru a mă prinde şi pe mine

înlăuntrul placentei

acolo să pot spune A

acel A care începe toate lucrurile

şi le dă mai…

între notele muzicale ale claviaturii

durerea acută a omului simplu

care lasă văduvă

orice acţiune sau revărsare de gând

singurul ochi ce-şi exprimă părerea

e cel ce nu vede

mă doare pământul din mine

lutul oala rău modelată

în pântecul eului în viscere

acolo unde doare cel mai tare

unde a ajuns cu tot alaiul

nunta bucuriei curmate

chiar de lângă mărul lui Adam

despre care numai şarpele…

să scriu poeme de dragoste

dar nu triste

nu în culori nevindecătoare

acele poeme care nu ridică perdeaua de pe geam

şi nu sărută soarele pe botişorul cald

mă văd silită să-mi împuşc pasărea de pe umăr

sau măcar s-o înlătur

pentru a privi în urmă

la cifra care a fumat toată noaptea

iar acum pompează aerul senin

al câtorva stele

în plămân

mă văd silită să mă ascund sub coviltir

în veşminte…

aştept ca omul bun să fie expulzat

precum un făt

din propria toleranţă

să emită decretul

ce interzice folosirea inimii

drept armă atomică

icoană lui sunt eu

preţul e la jumătate

doar inima în zbatere roz

e la preţ întreg

cu un anotimp de Vivaldi în ea

ce a închis ochii peste mine

de-atunci nimeni nu m-a mai văzut

în reclama ce şi-a tăiat unghiile

iar acum nu mai poate scoate…

şi alături de mine

eu cea văzută mai înţelept

eu cea de-a doua zi

din umbra căreia pământul bea apă

adăpând floarea

restul rădăcinii solicită mineralele

negociază cu ele viaţa

mâna întinsă către cer face legătura

înnoadă versurile

alcătuiesc poemul etern

de fapt tot eu sunt

şi pe clapele pianului

amprenta lui Dumnezeu

ce interpretează Beethoven 

la fereastra lunii

în faţa…

lumina ochilor tăi

potrivită cu rugăciunea

buzele uşor pârguite

şi-un motan înghesuit între coastele tale

acestea sunt semnele de recunoaştere

chinul manechinul trupului tău

frumuseţea de care te foloseşti

pentru a frecventa fericirea

pentru a-i deschide uşa de mahon

atât cât să-i arunci motanul înăuntru

gura ochilor tăi îmi sărută mâna

şi o aşază acolo

unde bunul samaritean

şi-a schimbat…