cronica unei zile de toamnă

[Tudor Cicu]

cronica unei zile de toamnă

 

a început prin a număra ușile caselor pe strada sa

apoi a trecut la ferestre;

niciodată nu i s-au părut mai triste frunzele în copaci.

turnului bisericii i-a făcut cu mâna în treacăt

pesemne,

ea atunci a chicotit

chiar a râs

și-a șters pleoapele

sandalele ei aveau doar două curele mici

gleznele îi săltau

pe rochia ei se zăreau tot mai puține umbre.

în cele din urmă a desenat cu mâna pe cer

antenele de pe case

i-a arătat cât de dreaptă îi este fruntea

apoi gâtul de porțelan și sânii rotunzi

ca atunci când închizi ochii și desenezi cu degetul norii

ori aprinzi chibrituri și licurici îți sar printre degete.

era ca și cum

a încercat să-i deslușească în palmă linia vieții

să facă o scamatorie

cu care să alunge o tăcere atât de tulbure

nu l-a înțeles

se grăbea dizolvându-se depărtărilor

ca acel soldat agățat de gâtul calului;

pentru el încă nu venise timpul să plece

și chibriturile...

dacă ar fi știut cât de repede se sting... 

[Tudor Cicu]

Camelia: La masa de scris, unde nimeni nu te învaţă să scrii şi nici nu scrie în locul tău cineva, a fi scriitor înseamnă a te condamna la singurătate. Kafka ne atrăsese atenţia, că „nu putem vedea adevărul, dar putem fi adevăr”, în lupta noastră cu acel raţionament care râvneşte să aducă lumină într-o ceaţă de mistere. Pentru asta, dar și pentru multe alte lămuriri am ales calea „ÎNSEMNELOR”, care mi-au fost, precum luminița lui Diogene, de mult ajutor. Îți mulțumesc de lectură și ajutor. Ehei, dacă ai putea fi lucid atunci când ți se aprind gândurile! Cu mult drag!

[Tudor Cicu]

Mihaela P:  Tristețea poetului din cuvinte, nu este altceva decât presupusul subiect al unei experienţe trăite deja, în alt timp şi în alt spaţiu. Poate asta i s-a întâmplat și fetiței cu chibrituri. Dar are dreptul cineva să-și asculte până la capăt îndemnurile acelor șoapte lăuntrice care ( poate că, de unde să știm?),  au să-l ducă la pierzanie? te întreb. Cert e că un singur lucru există în această tristețe: să nu afle niciodată adevărul.  Mulțumesc pentru comentariul tău punctual.

[Tudor Cicu]

Mihaela S: „Poarta asta era făcută numai pentru tine” scria Kafka în Procesul. Dar nu sunt trist eu, acum, că unii dintre cei care mă citesc aici au mai multe chibrituri decât ale poetului. Pentru ei, poate vor mai fi și alte toamne. Cronica însă, din păcate, s-a scris pentru totdeauna doar într-o zi.  Mă bucură optimismul tău. Mult drag.  

[Camelia Ardelean]

Un superb tablou de toamnă şi dragoste (sau invers), zugrăvit cu har şi îndemânare! Am citit şi m-am delectat!

PS: Versul 3: "nu i s-au părut"; versul 11: "pe rochia ei se zăreau tot mai puţine umbre"!

[Mihaela Suciu]

Câtă încărcătură emoționantă ne descarci, Tudor! Abia acum observ ce cuprinde numele tău - Tu_dor și nu-i de mirare sentimentul ce rămâne în urma cronicii tale lirice.

pentru el încă nu venise timpul să plece - vor mai fi toamne și mai găsim chibituri. Facem chetă!

[Mihaela Popa]

o clipă cât o eternitate, o eternitate cât o clipă

”și chibriturile...

dacă ar fi știut cât de repede se sting... „

mă înclin!

[Tudor Cicu]

Ion Lazăr da Coza: îmi place să cred că , în acest poem, suntem la limita dintre relatarea exactă a clipei şi lumea ficţională a închipuirilor. Ori mentalitatea fabuloasă a poetului acţionează cu alte elemente şi semne asupra cititorului său spre a-l determina să-şi pună şi el acele întrebări menite să-i  redescopere lumea. (Și acum, punctual: nu e chiot, ci a chicotit - înțeles că a surâs pe ascuns, apoi a râs. Cu celelalte sunt de acord și vă mulțumesc. Am înlocuit deja.)  Cu drag.

[Ion Lazăr da Coza]

Versurile 6 și 7 alcătuiesc o inadvertență - aș înlocui chiot > zâmbet/surâs. 

Întâlnim ochii de trei ori > pleoape, de ex.

Chiar și-n penultimul vers aș pune puncte de suspensie.

Seniorial.

da Coza 

[Tudor Cicu]

Gina: nu pot decât să mă înclin și eu la reverența ta printr-un catren: Să înserăm în cântec până nu-i târziu/ca umbra noastră să înghețe-n lună/de-o fi așa, ori nu, mai știu/că în poeme fricile-mi înving/și-n versuri mai găsesc câte-o fântână/iar setea mea cu ele să mai sting.

[gina zaharia]

Reverență!