Copleșită-i de-argint pădurea uitată

[gabriel cristea]

Prin ierburi înalte, țepoase și sumbre
slabe canide cărări fac prin umbre,
lingând fantomatic apusul de soare;
Adulmecă vânt, mursecă din zare.

Ce sânge le-aduce flămânde prin iarnă,
cu-al fulgilor zbor, pe-a vântului pană?
Ce fragedă ciută, de arcuri rănită,
În noaptea de jar le e hărăzită?

Siluete prelungi în noapte veghează,
Cu ochi fosforoși cărării stau strajă;
De urlete-ascunse pădurea-i brăzdată,
Când lupi albăstrii în stele se-arată.

Stătute băltoace, pe tărâm neumblat,
Sub pojghiți de gheață ca ochiul se zbat;
Luna rotundă, cu sclipiri platinate,
Reflexii de jad revarsă în noapte.

O vătuie-nălucă ce trece pe vânt
A fricii povară o poartă în gând;
Pornind vânătoarea-ntr-o fugă nebună,
Ecoul trezit prin vale răsună.

Urma dispare ca prin farmec de basme,
Ciuta pășește în crâng - ce fantasme!
Ce tainic mister spre poiană o mână,
Ce șoapte se-aud sub vraja păgână!

Pe fuioare de vânt ce spulberă frunze
Fulgi de zăpadă aștern albe pânze;
Iată, năluca nefiresc de frumoasă,
ce-n raze de lună îmi pare-o mireasă!

Firavă și rece ca floarea de gheață,
Ce sapă-n obraz a lacrimii viață,
Stă mută și zveltă, cu ochi de agată
- de ce nu-mi vorbești, tăcută surată?

Doar murmur se-aude - din crengi risipite -,
Vântu-și preumblă aripa prin site;
Tăcerea se lasă peste zboruri de zmeu,
iar noaptea albastră se-ntinde mereu.

Și ninge de-a valma, din cele-nceputuri,
Cu simfonii de zăpezi și cu fluturi;
Copleșită-i de-argint pădurea uitată;
Doar ochiul de lup o trece, săgeată...

[Sofia Sincă]

Și frumos și tragic. Nu știi ce să admiri... farmecul pădurii în noaptea de iarnă, descrierea vieții în sălbăticie sau să rămâi la dramatismul ciutei ce atrage lupii, rănită fiind.

Oricum poemul este copleșitor de frumos și de impresionant. Poveste de iarnă în legea pădurii.

O mireasmă dulce-amăruie lasă versurile în urmă, purtând cu ele figuri de stil în șuvoi.

Deosebită apreciere,

Sofi