contemporani cu iuda - fila1

[petrut dan]

era ca în chestia aia a lui orwell:

 cine stăpâneşte trecutul, stăpâneşte viitorul, şi

 cine stăpâneşte prezentul, stăpâneşte trecutul.

 şi m-am folosit de ocazia de a răsfoi un dosar

 al unui fost deţinut politic,

 să văd dacă, într-adevăr, trecutul

 poate deveni imprevizibil aşa cum credea el,

 având în vedere, speram eu, că stăpânesc

 destul de bine prezentul, astfel încât

 să pot schimba ceva din trecut,

 în sensul că semnificaţiile întâmplărilor de-atunci

 să ne facă, de exemplu, mai buni sau

 să ne ferească de aceleaşi greşeli.

 de fapt, toată această imixtiune a mea în treburile

 istoriei

 se datora unei curiozităţi omeneşti

 despre care orwell nu ne spune nimic.

 era prin cincizeci şi patru. primăvara.

 tipul fusese arestat pentru instigare publică.

 dintr-o întâmplare care nu are nicio legătură

 cu fatalitatea, mi-a căzut în mână dosarul

 acestui tânăr de vreo douăzeci şi unu de ani,

 student la teatru, în timişoara sau cluj parcă,

 şi, dintr-o inspiraţie hamletiană, am început

 să caut în frunzele gălbejite

 ale acelor pagini

 pătate de-a lungul timpului.

 să nu vă închipuiţi că erau pete de cafea, nu.

 erau grăsimi de pe degete,

 ştiţi, când le bagi în gură să ţi le umezeşti

 ca să poţi da foile mai departe.

 pot să vă spun şi cine a făcut-o

 dacă mă uit pe semnătură.

 a, da uite, un judecător militar.

 ăştia, înainte de-a te condamna, îşi băgau

 mâinile în gură să caute articole potrivite

 cu încadrarea pe care ţi-o dădeau,

 adică: pentru o sentinţă de şase luni

 le ţineau trei secunde,

 pentru una mai mare, putea să dureze mai mult;

 dacă aveai ghinionul s-o ducă la nas, erai pierdut,

 nu te mai scăpa nici dumnezeu!

 el primise opt ani!

 

 mi-a atras atenţia şi procesul-verbal privind

 averea banditului -

 duşmanului de clasă, aşa cum văd că erau numiţi.

 spicuiesc la întâmplare:

 1) una pereche pantaloni albi uzaţi;

 2) una pereche pantofi de antilopă uzaţi cu talpa ruptă:

 3) una bucată trenci kaki, ştiţi deja, uzată, căptuşala ruptă.

 şi, mă rog, mai erau încă nişte enumerări,

 unsprezece de toate. şi toate în aceeaşi condiţie,

 adică uzate, rupte sau, nu, staţi aşa,

 exista o singură camaşă albă în stare bună,

 probabil pentru înmormântare,

 la fel ca şi christos,

 ba putem spune că era mai bogat decât acesta

 care avea doar cămaşa pe el

 în momentul când l-au arestat gărzile romane.

 ăia nici nu-l cunoşteau,

 identificările se făceau prin declaraţiile martorilor,

 adică venea cineva şi spunea:

 uite, domne, ăsta e isus, luaţi-l!

 şi te luau imediat, nici nu vorbeau cu tine.

 te înhăţau fără să te-ntrebe,

 ei ştiau deja cine eşti.

 ce amprentări? adică da, ştiţi cum procedau,

 îţi tăiau mâna.

 pe-aia stângă, în caz de eroare, să nu mori de foame,

 să ai cu ce să mai munceşti.

 te anunţau mai înainte, că poate erai stângaci:

 vezi că îţi tăiem mâna pentru identificare,

 pe care vrei?

 bine, tu nu voiai pe niciuna, doar nu erai prost,

 şi încercai să-i convingi:

 păi eu sunt isus, de ce nu mă credeţi,

 puţin credincioşilor?!

 numai că ăştia nu stăteau la discuţie,

 la fel ca în cincizeci şi patru,

 ţi-o tăiau

 şi după, începeau să întrebe:

 ia uitaţi-vă la mâna asta, a cui e, o recunoaşteţi,

 că noi ne-am făcut datoria am tăiat-o?!

 dar şefii vor să ştie de la cine am luat-o.

 dacă îţi tăiau capul era mai simplu,

 ţi-l atârnau pe un stâlp de lemn

 şi nu mai era nevoie să caute ei.

 se ducea cineva care te cunoştea

 şi le zicea adevărul:

 domne, tocmai treceam pe-aici

 şi l-am văzut pe tata.

 e cel din stânga,

 ştiţi cumva ce s-a întâmplat?!

 că noi de-aseară îl tot căutăm

 şi-acum, că l-am găsit, vrem şi restul…

 şi ei te trimiteau

 să te uiţi mai încolo, unde aveau mai multe,

 problema era să nu iei unul de femeie,

 că şi ălora le tăiau capul!

 îl alegeai pe cel care credeai că se potriveşte.

 nu, că îţi dădeau voie să-l şi probezi,

 să vezi dacă sunt de la aceeaşi persoană.

 după care plăteai!

 ca în timpurile noastre când îţi ridică maşina

 de pe stradă, că ai parcat-o aiurea…

 doar că nu ţi-o atârnă pe un stâlp, în rest e la fel.

 poţi s-o ridici şi pe bucăţi…

 şi asta era tot.

 răsuflai uşurat,

 l-ai găsit!

 

 

[petrut dan]

Bună dimineața, 

-aDa, ce să zic , dacă l-am pus aici nu pot să-ți răspund pentru că nu aș face deât să-mi dau cu presupusul și nu cred că te-ar mulțumi! Cu drag!

-Vasilisia, mulțumesc pentru sinceritate! Nu e panică!) O zi frumoasă să ai!

[Vasilisia Lazăr]

Da. Îngrozitor! Mă refer la cum se petreceau lucrurile. Nu textul. Textul e bun, observația și puterea de a găsi esența, la fel, prezentarea faptelor, idem, dar tot cred că e proză. Nu găsesc poezia aici. Eu nu o găsesc. Poate alții, da. 

[Ada Nemescu]

Cum ar fi fost acest text într-o proză? 

Postat în spațiul aferent. Așezat în pagină cu același aplomb, cu aceeași dăruire...

aDa

[petrut dan]

- Nuța, mulțumesc frumos pentru comentariul tău elegant și generos, mi-a plăcut mult!) Cu prietenie!

- Gabi, tu comentezi după cum scrii și anume perfect! mulțumesc, omule!)

[petrut dan]

p.s. Nu băga în seama micile litere glumețe care nu au vrut să facă parte din discuția noatră, nevinovată, neegoistă și, probabil, neînțeleasă de mulți!)

[petrut dan]

- Ana dragă, cum știi tu, cum le știi tu pe toate, ca un om așa fără de care nu mai îți place viața după ce-l afli!)) Uite, postez și partea a doua, doamnă, deși voiam să o pstez mâine, dar dacă așa, atunci cum simți tu așa simțesc și eu, nu de alta, dar ca să ne simtem bine! Da' vezi să nu mai ceri că nu mai am, cel puțin momentall!))

[gabriel cristea]

Parcă-l  și văd pe Marius Oprea răsfoind febril prin Arhivele CNSAS, numai că el nu are acest umor urmuzian, din păcate. În rest, o lectură cu gust de rubașcă peste Sfinții închisorilor, magistral  expusă. 

[Nuta Craciun]

O poezie în stil suprarealist care cred, promovează conceptul de “scrierea automatică”, o metodă de cunoaştere a autenticităţii fiinţei umane, dincolo de constrângeri, de convenţii şi limite, mai putin supusă formelor lirice și mai mult a sentimentelor în stare nudă. E de apreciat vitalitatea acestei poetici simboliste, care dovedește în primul rând originalitate, căci nu există neapărat un simbol, dar oricine este liber să vadă în ea câte simboluri vrea și să-i descopere o mie de sensuri. Felicitări!