Coţofana curioasă

[Stanescu Valentin]

 

Răvăşit de gânduri inutile

ce îmi răsar aiurea-n minte,

m-aşez în zorii-acestei calme zile

ca liziera-n rouă să m-alinte.

 

Pe ramul ulmului văd cum creşte

cuibul unei păsări prinse-n dor,

din cuib o coţofană cântăreşte

prezenţa mea tăcută în decor.

 

Prin minte-mi trece-un gând banal:

”Un sigur cuib mi-ar fi de-ajuns...”

„Ce faci aici aşa de matinal?”

 

mă-ntreabă ea cu voce omenească ...

şocat, spontan i-am dat răspuns

că meditez în limba păsărească!

[Stanescu Valentin]

Tudor, comunicarea ar trebui să ne fie a doua mamă... Vorbesc pe rând cu o coţofană, cu o vrabie, cu un iris, cu un cireş. Le mulţumesc pentru că sunt şi de la fiecare avem câte ceva de învăţat.  Mulţumesc pentru cuvintele cu deplin înţeles.Toată admiraţia pentru acest comentariu.

 

Cireşul

 

Cireşu-i pom cu dăruire,

el este precum omul bun

ce-ţi zice vorba cu iubire

şi-nţelepeciune din străbun.

 

Contemplu-n ziuă monumentul

ce falnic se ridică-n azi

iar fructul copt îţi dă momentul

când în savoarea-i dulce cazi.

 

In forma sa de inimioară

Cireaşa-i dar şi dor subtil

ce împlineşte-o zi de vară

 

în care-n noi să regăsim

iar bucuria de copil

ca-ntr-un cireş din nou să fim.

[Monica Pester]

Spontană și jucăușă !

[Ada Nemescu]

Ce-aș mai putea adăuga după un comentariu semnat - Tudor Cicu!

Totuși, voi încerca:

- versurile sunt de-a dreptul copilăroase, dar atât de ...serioase. Este evident că un calm aparent ascunde frământări esențiale, dovedește și faptul că omul își creează frici/angoase/probleme acolo unde este liniște ancestrală, stricând, cumva, ordinea lumii...

- acest dialog aproape ireal nu exclude comunicări reale cu natura, de noi depinde, de sinele neexplorat deajuns...

Am citit cu plăcere, aDa

[Tudor Cicu]

„Un sigur cuib mi-ar fi de-ajuns”... Deși titlul pare de fabulă, apoi sonetul se vrea, ușor ironic, limpezit într-un tâlc anume, mă gândesc că relația noastră, de poeți, cu natura este spațiul care ascunde atâtea sensuri ale limbajului. De fapt, ocolind ceea ce ne desparte de natură, e comunicarea care ar putea fi intens marcată de tăcerea ce ne ține împreună înlăuntrul misterului care învăluie locuirea noastră cu nevăzutul și nespusul pe care l-a vrut rostit Luca (9.58): „Vulpile au vizuini și păsările cerului au cuiburi, dar Fiul omului n-are unde-și odihni capul”.