cât de departe nu poți să vezi

[petrut dan]

tata m-a luat de la joacă la morgă

like i said

ai nevoie de-o armă să-ți păstrezi mințile

întregi oameni așa cum i-au scos apele

azi avem bani

de mâncare

niciodată nu atinsesem vreun mort

 

preotul în pânză de sac împarte cărbuni

de tămâie albă pe crucea dispăruților

în misiune tropăie o reptilă

 

m-am ascuns de cei veniți să-i îngroape

par dintr-o țară creștină

tata rupe cămașa primită la nuntă

mă pune lângă un copac

de sete sau foame să nu-ți fie rușine

toată lumea cerșește

 

fac lista cu prietenii care și-ar dona un organ

mai bine decât să spună amin

în ambele sensuri păsări înnegrite pe fire

se plimbă curioase

uite un dumnezeu epileptic

 

de ziua îndrăgostiților cu flori la mormânt

al șaselea simț mă avertizează de tine

ca de o ninsoare portocalie

mă îndrăgostisem atât încât aveam starea  

unui poem în captivitate

 

[petrut dan]

Domnule Mihai Katin, vă mulțumesc, apreciez prezența și comentariul, cu stimă!

[Vasilisia Lazăr]

Citind acest poem, îmi dau seama că sunt atâtea lucruri din care poți să faci poezie, doar har să existe. Aici, se pare că avem în față un cântec negru, care exprimă viața în contorsiunile și zbaterile ei. Imaginile sunt angoasante, cu puternice accente tenebroase, de parcă versurile ar lua forma lucrurilor în cădere, a reperelor halucinante proiectate într-un delir fantezist al imaginarului, cu străfulgerări pe alocuri suprarealiste. Însă dincolo de irizările acestea lugubre, tensiunea lirică internă echivalează cu o percepţie acut viscerală a realităţii. Sunt, de fapt, mici pelicule existențialiste. Eu nu aș putea scrie niciodată așa, de aceea mi-e și foarte greu să comentez. Poate că un cititor ca mine ar fi trebuit avertizat: imagini cu un puternic impact emoțional. :) Prefer să mă opresc la finalul poemului, acolo unde atât de sublim vorbești despre iubire:

al șaselea simț mă avertizează de tine

ca de o ninsoare portocalie

mă îndrăgostisem atât încât aveam starea  

unui poem în captivitate

Și chiar vreau să rămân cu această minunată imagine.

Cu drag!

[Tudor Cicu]

Iată un poet, mi-am spus ori de câte ori îl citesc, care simte că forma discursului prozopoematic presupune o experienţă îndelungată într-ale poeziei. Poemul poate fi decriptat asemenea unui tablou iluzoriu al unor „decepții-revoltate”, iar scenele halucinante, fragmentarismul unor trăiri onirice/de vis, consonează și cu structura narativă a unui discurs poetic împachetat în tristeți fine și punctează câte ceva din mesajul „omului revoltat”. Remarc și eu finalul apoteotic al poemului („mă îndrăgostisem atât încât aveam starea/unui poem în captivitate”), iar limbajul codificat al celui-care-scrie se întâlnește cu trilul stins al unui strigăt menit să jelească „cămașa primită la nuntă”, din neagra pădure de „păsări înnegrite pe fire” în „ziua îndrăgostiților” (veniți cu flori la morminte), simbolul ei de moarte și frig.

[Monica Pester]

Minunat de sumbru . Îmi pare că citesc un jurnal de front. Sau, imi amintesc completările tip jurnal ale filmelor de pe marile ecrane. Bref-uri rezonant dureros, scrijelindu-ne sufletul până în rărunchi. Aș scrie pe marginea textului tău, Poete, până n-ar mai există cerneală pe pământ! Cum aș putea să mă opresc, când viitura emoțiilor vine involburată peste noi, împrastiindu-ne logica umana și lăsând scarificari ca după o boală lungă.

Orice text aș citi, eu nu înțeleg decât emoții,  trăiri. Ori ce ai făcut tu, aici, Poete, depășește bariera cotidianului în lirica actuală. E o fericire că  pot fi în preajma unor astfel de izvoare!

[Stanescu Valentin]

Un titlu cu tâlc. Am reţinut versurile cu o reală încărcătură: „ai nevoie de-o armă să-ți păstrezi mințile’’‚ „de sete sau foame să nu-ți fie rușine / toată lumea cerșește’’. Recitesc în liniştea serii să descopăr alte sensuri. Nu sună prea bine „un dumnezeu epileptic’’, pare mai degrabă o imagine a lumii în oglindă...

[Mihai Katin]

de ziua îndrăgostiților cu flori la mormânt

al șaselea simț mă avertizează de tine

ca de o ninsoare portocalie

mă îndrăgostisem atât încât aveam starea

unui poem în captivitate finalul are puterea de a ne scoate din acel neorealism atroce al poemului, este starea poetica absolut necesara in spatiile de supravietuire pe care le parcurgem...

cu multa admiratie!