Călătoria

[Monica Pester]

În vremea dintâi voi face pasul cel mare

peste rănile încă deschise.

Străbat ușor prăpastia deznădejdii

planând în aripi de libelulă transparentă

peste zădărnicii și neputințe.

M-agăț de cozile curcubeielor

murmurând cântece de leagăn

și incantații către soare.

O neașteptată bucurie mă așteaptă

dincolo de gratiile sub care m-a îngropat frica.

De adevăr, de realitate, de mine.

Mă întorc la prima viață și simt adierea 

lichidului născător, aud vocea mamei

și liniștea ce se așterne când îmi șoptește

rugăciunea inimii.

De ce zboară păsările, mamă ?

Îl caută pe Dumnezeu.

La un opaiț mic,mama își scrie dorințe iluzorii.

Eu părăsesc planul-pământ și mă reîntorc în vid

trecând spre apusul ce mă cucerește.

Am deschis muzee în toate viețile

și am lăsat în fiecare bucăți de suflet, spre amintire.

Dacă mă iert pe mine , voi veni să-mi sfârșesc misia.

   . . .