Șapte zeci (I - fragment)

[Răduță If. Toader]

Nicicând nu uită pruncul

sânul mamei,

Și prima sa icoană - chipul ei!

     ****

Vedeam

în curcubeu și-apoi în alb și negru,

urechile mă gâdilau

sau îmi sunau a spaime,

atingeri moi ori pișcături viclene,

miros de flori ori scârnăvii ...

Înțelegeam și  învățam ce-i mama,

ce unică și fără de egal,

cât de înalt era albastru-n ochii ei,

câtă durere ascundea în lacrimi,

câtă iubire risipea în zâmbet,

și ce puțin cerșea, îmbrățișându-ne...

Iar noi, 

cei rupți din pântecele ei,

creșteam...

 

     ****

Orfan sunt azi de-a mea copilărie...

În prundul Cozei

am răscolit țărâna,

m-am răcorit în pârâiașul răzvrătit;

am încolțit

cu firul crud al ierbii

și-am înflorit cu ghiocelul cel firav,

m-am pârguit,

sus,

în cireșul de la poartă,

țintind din legănare, cătunul liniștit.

Urcam ades printre tufișuri de mesteceni,

Muncelușul,

străjerul neclintit,

cu cușma plină de lăncile de pini,

veghind la poale,

satul țintuit,

ca o potcoavă...

[Chris]

frumos! imagini limpezi precum apa aceea a paraiasului...

[Valeria Merca]

Nostalgic și atât de emoționant! 

Am citit și am admirat!

[Vasilisia Lazăr]

Cât de frumos! Cât de frumos!

[Sofia Sincă]

Imaginea lucrurilor din copilărie, farmecul lor, poartă la mai dragi amintiri pentru la maturitate. Dorul purtat reface totul, totul va fi la fel, transformările nu pot rupe vraja.

Frumos, copleșitor!

Sofi