Amurguri de rugină

[ica matei]

Mereu mă-ntreb

și-n mine-i o mirare-

de ce n-a fost și pentru noi, să fie,

un drum în doi sau măcar o cărare,

iar mâna mea, 

în mâna ta, să stea o veșnicie.

 

Era iarnă-atunci

și anul pe sfârșite,

zăpezi albeau  pervazul unui geam,

când ursitoare zgribulite

au hărăzit grăbit,

să nu îți fiu, să nu te am.

 

Sau poate vreun blestem

iscat din ceartă de străbuni

și-a abătut prin timp, asupră-ne puterea,

să rătăcim că doi nebuni

împovărați de dor,

s-aflăm mereu, ce e durerea.

 

Se-așează toamna,

stăpână-n noi și peste zări,

orizontul se ascunde în amurguri de rugină,

se nasc și mor aceleași întrebări

și pentru toate,

nimeni n-are, poate, nicio vină.

 

Două mlădițe crude,

cu rădăcini adânc înfipte-n noi,

sunt tandră mângâiere prin tot acest amurg-

ne cresc pe brațe, le ferim de ploi,

prin anii care,

peste noi se trec, se scurg...

[ica matei]

Va multumesc pentru cuvintele calde.

Cu drag,

[Bonnie Mihali]

Se-așează toamna,

stăpână-n noi și peste zări

 

Melancolie, durere intr-o toamna atotstapanitoare! Trist si frumos!

[Sofia Sincă]

Într-un şuvoi elegiac se scaldă versurile. Multă tristeţe... multă. Poezia sună ca un cântec surd şi temător, un cumplit regret pentru un destin dispus contra.

Şi totuşi am citit cu deosebită plăcere, Sofy!