Împachetez iluzii

[Lavinia Elena Niculicea]

Tot împachetez iluzii
şi le vâr sub nori.
Cerul se miră
că oamenii poartă 
atâtea vise
într-un geamantan fragil.
Dintr-o iluzie în alta
urc şi cobor
într-un tren ce mă duce
tot mai departe de mine.
Şi parcă m-aş ascunde 
într-un vis,
să mă ducă în staţia 
unde soarele mă aşteaptă 
la o cafea,
să storc din nori
un fagure de miere
să îndulcesc
amara clipă.
Restul să-l las bacşiş îngerilor.

Apoi, să caut stelele 
pe peronul veşniciei,
să le rog să micşoreze
distanţa dintre noi.
Acum, sparg cu ecoul dragostei 
constelaţii
şi aud cum stelele plâng.
Eşti una dintre ele.
Fur o rază să te pot 
purta la infinit.

 

 

 

 

[Valeria Merca]

Subscriu Augustei, deşi tu ştii, Lavinia, n-ar fi prima oară când ţi se spune că poezia pe care o scrii are tenta de poveste:). Încearcă să concentrezi ceea ce vrei să spui. Preocuparea pentru a crea figuri de stil este evidentă.

Am citit cu plăcere.

cu drag,

[Chris]

revezi titlul

 ştiu că acesta este stilul tău, dar eu tot îţi spun: poezia mi se pare puţin povestită, dacă ai mai scoate din cuvintele de legătură, cred că ar avea mai multă forţă, mai ales că ai nişte construcţii frumoase: sparg cu ecoul dragostei constelaţii; stelele plâng, etc.

am citit cu plăcere,