când clipești îmi traduci mătănii

[Romita Malina Constantin]

mai e puțin până am să stau în picioare
cu aerul balansat egal în plămâni

acum încerc să fredonez vântul
să adulmec spatele unui trecător
și să văd rosturile zidului chinezesc

de câte ori îți aduc sâmburi
te pierd în mijlocul focului
într-o aranjare perfectă
aproape ciudată de zori

odată și odată am să ajung
acolo unde nu te vede nimeni
chiar dacă o să ningă tot mai des
și pentru moment nu ai să fii prezent

am să intru pe ușa unde nu scrie nimic
și-am să șterg întunericul
așa cum faci într-o casă nouă
unde perdelele sunt impregnate cu infuzie de măr
iar peste drum toată lumea are insomnii

am să-ți scutur pernele
și-am să trimit după pâine rumenă

ssst
auzi
de undeva picură lacrimi de Dumnezeu

[Sofia Sincă]

Într-o lume a visului nu e nevoie de mult adevăr, doar de atât cât să ne putem păstra echilibrul. Este nevoie de continuitate, de voinţă şi iubire pentru a-ţi îndeplini dorinţele. Nu mai puţin de sacrificiu, ceea ce Mălina are îndeajuns.

Trăiri imperative, intesificate de metafore apăsate.

În strofa a patra ai de două ori, ''acolo''. Poţi scoate unul.

Deosebită admiraţie, Sofy!