iubirea unui bonsai în infraroșu cu luna și lumânări pentru mama

[petrut dan]

strigătul meu amplificat de sute de cărți
o mână de copii în învălmășeală compun
frumusețea morții
nimeni nu știe unde ne va duce victoria

te recunosc după cuvântul
mamă
numele de erou mă apasă
entuziasmul își face de cap în suprarenale
dependența aglomerează sângele
buzele
vineții la presiunea străzii
femeile din planul cuiva de sus
primesc aplauze
și promisiunea unui loc în atenția publicului
există orice
nu și finalul despre care-ți vorbesc
fericit răsucesc degetul
mare în tine iubirea lasă urme
de parcă ai fi căzut de pe bloc iar până jos
te-ai risipit în miile de dorințe pe care mi le pun
de câte ori aprind lumânări pentru mama

tot ce ating rămâne pe fundul oceanului
cât văd acel foc în ochii tăi nu mă va înghiți
niciun pește
timpul m-a lăsat în urmă nu tu

dai buzna în viața mea uzi florile
începi să-mi rănești sentimentele deși nu mă cunoști
îmi spui toate lucrurile pe care nu le fac bine

 

[petrut dan]

Monica, îți mulțumesc, am citit și mă bucură analiza și felul în care ai rezonat, bună dimineața, cu drag!

[Maria Mitea]

” te recunosc după cuvântul

mamă ” - o revelație născută din strigătul rădăcinilor ... un adevăr pe care trebuie să fii orb să nu0l sesizezi, mai ales în când ești un  poet  ”detectiv” :)

Valentin,

o altă metaforă cate ține cititorul pe loc, încremenit, îl face să contempleze asupta lumii, evenimentelor, stărilor:  ”timpul m-a lăsat în urmă nu tu”  - timpul , vinovatul a toate și toți ...

da, ai destule finețuri în acest poem, mi-a plăcut! 

[Ada Nemescu]

Am recitit, las un semn de trecere, acum nu pot mai mult, este greu de semnificații, aDa

[Cornaciu Nicoleta Ramona]

Îmi place mult prima  strofă.  Am citit cu plăcere. 

[Stanescu Valentin]

Dan, ce să mai spun în cuvinte puţine, cum mă duce mintea poetului Valentelor sau catrenelor firave, după tot universrsul de cuvinte al Doamnei Monica? Mă asociez, ca-ntr-un Cenaclu cuvintelor Doamnei uimite de jocul cuvintelor tale dătător de sensuri... Felicitări!

[Monica Pester]

Nu sunt un comentator dibaci, nici un critic de rang, așadar, încercările mele de a escalada înțelesurile unui poet de anvergură, de a le trece din simbolismul lor în logica și simțirea regulară, obișnuită, adică, este un mare challenge pentru mine, si de aceea cu atât mai captivant. Aș scrie o carte din toate înțelesurile pe care le intuiesc și descopăr în opera ta dar nu mi-ar publica-o nimeni. mă rezum la câteva fraze de suflet, la nivelul meu de absorbție lirică.

Vezi, tu, Poete, poezia ta este ca un foc de artificii, fiecare cuvânt, chiar banal, obișnuit la prima citire, bubuie dintr-o dată în spectre emotive diferite, făcându-te să te întrebi ce a vrut să spună autorul. Autorul nu spune nimic dar spune tot. Pentru că a găsit valoarea cuvântului și a transformat consoanele în jocuri de lumini și înțelesuri. De pildă - o mână de copii în învălmășeală compun frumusețea morții - ! Uluitor de ascuns în miez acest, pot să-i spun, motto al unei pagini de viață. A cuprinde o mare, un ocean de trăiri, amintiri , experiențe, în doar câteva vorbe este un miracol. Pe care eu îl salut adânc.

De altfel, întregul poem este o sculptură de viață, în care simbolul iubirii se transmută de la mamă, femeia de început, la iubita pe care o ai, sau o vei avea dintr-o patimă atât de profund amprentată în tine. 

Mult, mult mai multe simboluri anunțate de-a dreptul sau șfichiuite în graba penei de a scrie cât mai divers și cuprinzător, sunt în acest poem. Este un fel de foame de împărtășire, de expunere într-o limbă numai a ta, a trăirilor bogate din viață. 

Mă opresc aici, am spus poate mult, dar , puțin, cu siguranță !

Mă înclin,

Poete,