Îngăduință

[Denisa Curea-Popa]

-De ceruri... de pământuri-

Lupii care urlă-n suflet nu se-omoară cu securea,
Nu li se jupoaie pielea într-un crâng îndepărtat;
I-am hrănit de-amar de vreme c-am orbecăit aiurea
Şi-acum stau sătui pe labe de atâta ospătat.

M-am rugat la cele sfinte, prin metanii, abătută,
Să-mi oprească paşii astăzi din plecările spre hău,
Piruete-n miezul vieții de pierd ultima redută,
Deși-n poarta veşniciei bat părerile de rău.

Să întorc iarba din cuiburi câmpului în toamna arsă,
Lutul să-l răstorn în țarini şi s-aşez grâul în spic,
Rândunelelor plăpânde să le-arăt drumul spre Casă
Şi în raiul dinafară să mă rătăcesc un pic.

Văd cum trec în anotimpuri siluetele de doruri
Care-n măştile de ceară poartă gheața unei răni,
Abonat la-nsingurare număr păsările-n stoluri
Şi gust clipa răstignită de pe buza unei căni,

Dar smereniile toate în vitralii iar suspină,
Pe sub pragul casei mele șarpele a adormit,
Ca pe-o insulă ciudată, Te aștept să vii la cină
Cu o mână de lumină și cu oameni de iubit.

[Denisa Curea-Popa]

Mă bucuri mereu, Nuța! Iti mulțumesc din suflet! 

[Nuta Craciun]

Tare frumos! Felicitari Denisa!