Amurg de taină

[Denisa Curea-Popa]

Motto: Sub cerul blând al înserării totul devine rugăciune.

Se-nclină soarele spre zarea toată,
Pe câmpuri joacă raze obosite,
Se pierd cărări în umbre alungite
Și ziua curge lin, nevinovată.

Trec ciute albe-n ropot rătăcite
Și luna cade-n ramuri ca o pată;
Se naște noaptea pașnică, curată
Sub cerul plin cu stele nesfârșite.

Adoarme firea blândă și tăcută,
Iar vântul suflă gânduri peste munte;
Adie-un timp ce pare că ascultă.

Se-ntinde peste lume ca o punte
O pace grea de veacuri nevăzută;
Acest amurg de taină să ne-alinte!

[Amanda Spulber]

Foarte plăcută atmosfera creată! Sau poate redată. Sunt momente în care seara așa se simte: ca o împăcare.

[Denisa Curea-Popa]

Îți mulțumesc, Ada, pentru aceste cuvinte care mi-au adus zâmbet și curaj! Da, setea de învățătură și căutarea frumosului mă însoțesc mereu, iar gândurile tale vin ca o mângâiere și o încurajare să merg mai departe pe acest drum.
Cu recunoștință!

[Denisa Curea-Popa]

Domnule Valentin, vă mulțumesc pentru acest gând atât de frumos pictat în metaforă! Cuvintele dumneavoastră îmi sunt bucurie și încurajare, ca o lumină caldă la ceas de amurg. Să ne fie armura, cum spuneți, din cuvânt curat și vis înalt. Cu prețuire!

[Denisa Curea-Popa]

E o adevărată încurajare comentariul dumneavoastră, domnule Cicu. Gândul lăsat este la rândul lui o punte, una din acelea rare și prețioase.
Prețuire!

[Ada Nemescu]

Corect scris, frumos! O acuratețe dobândită în timp și datorată lecturii. Știu că ai ales modele deosebite, știi cum se spune: departe țintești, departe ajungi... în sensul de înalt și calitate...

Încă o frumoasă trăsătură a ta, ai setea de nou, de învățătură... Astfel se explică această poezie frumoasă! aDa

[Stanescu Valentin]

Doamnă Denisa, vă admir pana şi cerneala ce ne aduc aici în faţă speranţa ca o floare rară torent imaginar de viaţă.

 

s-avem armuri în loc de haină

să ne ferim de rău în ziuă

să prindem un „amurg de taină”

în loc de-o zbatere în piuă...

[Tudor Cicu]

Da, povestea/pilda despre care cineva spunea că noi, oamenii, construim prea mute ziduri între noi și prea puține punți. Sonetul curge lin, muzical, în culori de seară... și o da!, ca o rugăciune. Inspirat penelul care ni l-a zugrăvit.