și aspirantul și poetul

[nicolae vaduva]

…și aspirantul și poetul

își poartă-n sânge clarinetul

cu care cântă, ca buhaii,

pe unde-și pasc haiducii caii…

 

ehei, ce vremuri!... cârciumarii

aveau fetițe cu fundițe și le cântai pe sub rochițe

și-n serile adânci, ploioase, le beai din gură tămâioase…

 

nu apăruse internetul

și nici pisicile porcoase

 

și aspirantul și poetul

cântau prin bâlci cu clarinetul

și toate fetele curtate

își deschideau spre ei buchetul

de țâțe nesiliconate…

 

în serile de-atunci, șarmante,

când ar cânta un clarinet,

iar orele s-ar scurge lent

și te-ai lăsa iubită, foarte,

prin hanuri vechi, pe pat de flori,

s-ar da de rob,

până la moarte,

un aspirant la desfătări.

[Grig Salvan]

O desfătare lectura unor astfel de poeme, această manieră de a scrie, ușor melancolică, spumos ironică, parcă recitesc poeți vechi din vremea lui Shakespeare sau Verlaine, dar „aduși la zi” în decorul nostru modern, internetic.

[bolache alexandru]

Mă înclin în fața condeiului dumneavoastră!

[Mihaela Popa]

frumos, dinamic, melodios

ca întotdeauna, admirație!

[Vasilisia Lazăr]

Se simte condeiul experimentat și mâna sigură a celui ce-l folosește. Ca întotdeauna, deosebit! Felicitări!

[Mihai Katin]

…și aspirantul și poetul

își poartă-n sânge clarinetul

cu care cântă, ca buhaii,

pe unde-și pasc haiducii caii…

    adnirabil  acest  catren  al unui  cantec pe care  se poate  sa-l  fi  ascultat  candva....

incerc  ca o  fantezie  a mintii  sa  determin spatiul  temporal  creionat   atat de  vivace:

ehei, ce vremuri!... cârciumarii

aveau fetițe cu fundițe și le cântai pe sub rochițe

și-n serile adânci, ploioase, le beai din gură tămâioase…   nu  vad  decat  intervalul  interbelic,acel  arhipelag  straniu  intre  cele  doua  devastatoare  uragane...

cu  pretuire!

[Stanescu Valentin]

Nicolae, azi de ziua ta ne-ai cântat şi încântat cu-atmosfera de-altădat’

 

                                                    amintirile din secolul trecut

                                                           au izul lor de viaţă prea curată

                                                           nepoţii mei zâmbesc în neştiut

                                                    când văd un film cu viaţa de-altădată

 

                                                    căci în urechi le cântă internetul

                                                    şi plânge-n piaţa mare clarinetul...

 

[petrut dan]

Un poem sprințar ce te face să zâmbești pe măsura lecturii, o tehnică bună a unei mâini obișnuite cu scrierea, mi-a plăcut, cu stimă!