Balada celui care se visa sub ciobul lunii

[Tudor Cicu]

Balada celui care se visa sub ciobul lunii

Sub salcâmul din prisacă

Stam la masa mea de brad

Și priveam un corb pe-o cracă

Ascuns sub penajul fad.

Iar sub zări de farmec pline

Luna se isca din codri

Pe sub stelele rubine

Scânteind sub verde fag.

 

Pe drum tot zorea frunzetul

Ca izvoarele de-argint

Dar visam precum poetul

Rătăcind pe mări de-absint;

Ori cel corb suflase vrajă

Și-n pădurea de mistere

Mă găseam la foc de strajă

Sub luciri de hyacint?

 

Păsări cu luciri de aur

Se-ascundeau printre frunziș

Și în piei ca de balaur

Porci cu râtu-n grohotiș,

Scormoneau rizomi și ghindă.

Eu aflat sub ciobul Lunii

Stârnind jarul să se-aprindă

Priveam totul în cruciș.

 

Singur și pierdut departe

Cui să cer a mă trezí;

Ți-aș fi scris de-acolo carte

Să te strig… M-ai auzí? -

Pieptănând tristeți de aur

Când aici, când pe niciunde

Și în frunză de țintaur

Cântecul îmi voi urzí.

 

Dar pădurea părea mută

Și stăpână pe tăceri

Doar cu vremea în dispută

Într-o lume de păreri.

Iar eu zac doar între rime

Sub salcâm… uitat în vise

Și-n sublima-ntunecime

Ard și astăzi ca și ieri.

Și-n tăcerea ca de gheață

Prinse corbul a grăi:

„Dragul meu, din toate-nvață

Chiar poveste, ori ce-o fi...

De povața lor să-ți pese;

Că și pentru-o biată muscă

Un păianjen pânza-și țese

Trăgând firul zi de zi.

 

Doar că vântul mai pe seară

Pânza-n zări a destrămat

Iar paingul ca din ceară

Alt lăcaș a ridicat.

Însă vulturul cu-aripa

În plin zbor după o pradă

Ca pe-un fum ce lasă pipa

Risipi și-acest palat.

 

Agățat în fir de-o creangă

Privind trist acest tablou

De la capăt mica goangă

Reclădi totul din nou.

Că n-avem mai multe soarte

Și nici a ne plânge-ntruna

Renunțarea-nseamnă moarte;

Ori cântec fără ecou”...

 

Eu visam sub ciobul lunii

Pe când corbul a tăcut

Și-auzeam prin colb străbunii:

„Ia totul de la-nceput!”

Iar sub zări de farmec pline

Luna îmi făcea cu ochiul

Pe sub stelele rubine

Scânteind neprefăcut.

 

[Tudor Cicu]

Mihaela P: frumosul atârnă de puterea dragostei cu care scrii, știi asta! Și, firește, și de puterea rugăciunii cu care ai scris. Mult drag și ție!

[Tudor Cicu]

Ion Lazăr da Coza: bucolică?... măcar i-am zărit licărirea focului! Mă străduiesc să nu dispară. Drag!

[Tudor Cicu]

Gina: Și-n poveste (și tu știi bine asta), ca și-n poezie, fiecare rămâne singur cu Dumnezeu. Dar și cu ceea ce-i place așa cum mi-ai sugerat. Salutări de pe unde am fost!

[Tudor Cicu]

Mihaela S: iată, m-am întors acasă și observ că încă e toamnă frumoasă afară! Mergem înainte și timpul care va veni va viscoli câte ceva în ea, pentru că (într-o baladă) primii pași sunt mai grei. Dar, cum spui și tu, măcar rămân o vreme încântat și eu. Mult drag!

[Mihaela Popa]

frumos!

[gina zaharia]

Și-n tăcerea ca de gheață

Prinse corbul a grăi:

„Dragul meu, din toate-nvață

Chiar poveste, ori ce-o fi...

De povața lor să-ți pese;

Că și pentru-o biată muscă

Un păianjen pânza-și țese

Trăgând firul zi de zi.

Strofa preferată!

[Ion Lazăr da Coza]

O bucolică... antică.

da Coza

[Mihaela Suciu]

În cadrul creat cu metafore, cu personaje de fabulă, apar întrebări şi învățături. Cred că o creație asta trebuie să transmită. Micile imperfecțiuni de ritm se pot rezolva; o luăm de la-nceput, nu renunțăm şi mergem înainte. 

Mulțumesc, Tudor! Versurile tale vin cu bucurie să-mi lumineze ziua, fiindcă afară e cam mohorât.

[Tudor Cicu]

Valeria, Doamna Sofia: M-am gândit să nu rămână doar o simplă nostalgie, ori vis între frumos și singurătate și să dau cântecului meu acel aer de baladă necesar. Cele patru strofe adăugate le-am scris din dragoste pentru cititor. Mulțumesc pentru comentarii și gândurile voastre.

[Valeria Merca]

O poezie de atmosferă în ale cărei versuri plutește nostalgia. O confesiune a poetului îndrăgostit de natură,  un bun prilej de visare „sub ciobul lunii”. Superbă această metaforă din titlu.

Am citit cu mare drag