ești atât de departe

încât și gândul îmbătrânește până la tine…

uneori

mă întreb cum mor oamenii aceștia dezlipindu-se…

cuvântul

când îi este dor

are undeva înăuntru o ușă

o ușă nevăzută

o ușă între două bătăi de inimă

pe unde coboară pe frânghie

și se așază în poala

celuilalt cuvânt

până când litera lui devine

fruntea celuilalt

umbra lui e umbra celuilalt

și învață să respire deodată

ca să nu doară…

scuipă

de foame…

între cuvânt și hârtie

este un delfin

înotând albastru într-un ocean atât de adânc…

din mine ți-a rămas această-ndoială care

se va călugări

scot lama  acestui verb…

acest semn este o urmă de om de circa o viață și ceva…

dincolo era o masă

stătea picior peste picior ca un veteran de război

ce sărbătorea onomastica…

pe partea lunii era marea

am prins ultimul zbor al ideii

fără hartă

și fără costume de baie

ne-am întins cât era de lungă

pielea

sub soarele acela ud și furibund

de pe buze…

când te-am întrebat

cât știi

mi-ai arătat urmele din zăpadă

infidele

cu găuri prin care curgeau

visele comunicante

și mâneca de metal cu care-ți ștergeam

lacrimile la nas

și grosimea emoției

cu care-am numit ziua de ieri

mâine

și toate

mângâierile cu ruj de sintaxă

analfabetă

și de după colțul sprâncenei

m-ai privit

deodată apa s-a rupt

și tu te-ai vărsat rugină

peste ascuțiș

și eu…

o să desfac singurul cuvânt

din această vedere…

versul acesta dă într-o fundătură

trebuie șters

din celălalt lupii urlă-a mesteacăn…

îmi căutai mâinile

prin așternutul acela de junglă  …

mă dureai că

din ochiul meu creșteau ciulini…

osul acesta de frunte

curba acesta feminină…

când am fost amândoi pe marte

tu aveai sânii verzi

din ochi ți-au crescut liane albastre…

ceara se prelinge pe degete

șira spinării este moale ca o curbă la dreapta…

mai e doar o haină

o mânecă eu o mânecă tu…

am încercat să uit literă cu literă

numele tău

să le dau foc încă de la vârful degetelor…